AFRODITELE URATE.

Mozambic (Africa Orientală), 28mai.

Aici am făcut cunoştiinţă cu un foarte bogat negustor portughez, armator care îşi petrece mai multe luni din an în Mozambic pentru a-si supraveghea afacerile. Se numeşte Francisco de Azevedo. Este un om amabil, cu maniere alese; dispune de mult bun gust şi este un om cultivat. Acum câteva zile m-a invitat la cină în reşedinţa sa din afara oraşului; aici trăieşte numai în compania servitorilor, femei şi bărbaţi de culoare. După ce am luat cafeaua şi am aprins o ţigară, amabila mea gazdă mi se adresă cu aerul că îmi face o mare confidenţă:

— În ciuda aparenţelor nu duc o viaţă prea veselă. Femeia pe care o iubeam a murit; fiicele mele s-au măritat şi trăiesc în America. Nu mai am pe nimeni şi nu mai pot iubi pe nimeni. Femeile şi bărbaţii care trăiesc în această insulă, indiferent de rasă sau de culoare, sunt oribili, de o urâciune încărcată de grosolănie: nu au păstrat nici măcar trăsăturile autentice primitive, monstruoase dar care au în ele şi ceva magic. Nu am găsit aici decât bastarzi sau metişi, contaminaţi de viciile civilizaţiei şi de mizeria barbariei, îi suport dar mă fac să sufăr. Pentru a atenua această scârbă produsă de cusururile umanităţii, ca să alung urâtul acestei lumi urâte a trebuit să-mi găsesc o cale de evadare. Am să vă arăt la ce soluţie am recurs.

Am traversat două sau trei încăperi goale, apoi, cu o cheie de areint, gazda mea a descuiat o mare uşă de lemn, construită dintr-un mozaic de esenţe rare. Aprinse luminile ascunse în plafon şi ne aflarăm într-o vastă sală rotundă, cu pereţii vopsiţi într-un roşu închis, pompeian, plină cu siluete albe, imobile.

— Vedeţi, îmi spuse Francesco de Azevedo, aici se află, poate, cea mai mare colecţie de Afrodite din întreaga lume; am vrut să adun aici copiile perfecte ale tuturor Afroditelor ce pot fi admirate în muzeele şi palatele lumii vechi. Am profitat de şederea mea în cele mai mari oraşe ale Europei şi am pus pe cei mai buni artizani ai locului să-mi facă reproduceri după cele mai celebre statui ce reprezintă idealul frumuseţii. Cum vi se par?

Am recunoscui, într-adevăr, cele mai celebre statui ale Afroditei, ale căror originale avusesem prilejul să le văd în cursul voiajelor mele prin lume: Venus din Milo, Venus din Cirene, Venus Capitolina, Venus a lui Cellini, cea a lui C'anova şi încă multe altele pe care nu le ştiam. Unele erau fără cap, altele fără mâini, dar toate ofereau un piept înfloritor, un dulce scut a pântecului, un contur perfect al picioarelor.

Era un spectacol deconcertant şi chiar stânjenitor să vezi adunate la un loc aceste femei albe şi goale, una lângă alta, unele în poze lascive, altele ghemuite şi pudice, cele mai multe drepte şi mândre, cu un aer îmbietor şi sfidător în acelaşi timp. Sub lumina puternică a reflectoarelor, această mulţime imobilă şi albă, aceste plete coafate cu grijă, aceşti sâni bine modelaţi, aceste şolduri frumos curbate, aceste braţe rotunjite, nimic din toate acestea nu inspira senzaţia de dragoste sau de dorinţă; mă încerca mai curând o stare neplăcută, oarecum asemănătoare ruşinii. Nu ştiam ce să spun şi ca urmare am tăcut.

— Vă înţeleg tăcerea, îmi spuse Francesco de Azevedo. Aţi sesizat imediat ceea ce eu, dintr-un instinct de apărare, nu am simţit decât mult mai târziu. Când contemplăm în sălile muzeelor, una din aceste celebre statui, izolată în propria sa splendoare, trăim iluzia că ne aflăm în faţa unui miracol al frumuseţii antice. Când am văzut pentru prima oară la Roma, la muzeul Termelor, celebra Venus din Cirene, în mica sală în care este expusă singură, am simţit extazul pur pe care îl produce frumuseţea perfectă. Dar când am putut reuni aici, ca într-un templu, toate aceste Afrodite, nu am mai putut regăsi acea bucurie la care sperasem. Aşteptam ca aceste întruchipări eterne ale eternului feminin să mă consoleze pentru obligaţia de a vedea în fiecare zi numai fiinţe degradate şi dizgraţioase. Dar aceste statui, strânse acum laolaltă, nu mi-au mai dat acea stare de exaltare intelectuală, nu carnală, pe care mi-a procuraţ-o fiecare dintre ele privită separat. O îngrămădire de trupuri, fie ele chiar perfecte, provoacă saţietate, aproape silă.

Anul acesta am fost silit să fac o descoperire dureroasă. Chiar şi cele mai frumoase Afrodite sunt urâte. Femeia ni se pare frumoasă atâta timp cât rămâne o promisiune de plăcere şi de voluptate. Dar dacă cineva, devenit bătrân şi înţelept, ar şti să privească aceste zeiţe ale frumuseţii cu detaşarea unui zoolog care examinează un exemplar oarecare din fauna terestră, şi-ar da seama că şi aceste Afrodite nu sunt decât nişte animale deloc admirabile şi deloc minunate: această mică trompă care este nasul, L.

Această sălbatică crăpătură care este gura, aceste două umflături alimentare care sunt mamelele, aceste fese indecente care te fac să te gândeşti la defecaţie… Dar nu vreau să mai insist: poate că am făcut rău că v-am arătat aceste femele de mamifer din marmură, cărora artiştii au încercat să le dea o altă înfăţişare, în care au căutat o armonie abstractă, cu intenţia de a ne oferi o despăgubire pentru femelele mult mai respingătoare pe care le vedem zilnic în carne şi oase. Iartă-mă, Mr. Gog şi să ne întoarcem alături pentru a mai lua un pahar de Porto. Cu toată colecţia mea de Afrodite, viaţa mea rămâne tristă şi pustie; pentru a uita de mine, sunt obligat să recurg la muncă, aşa cum alţii recurg la jocuri de noroc sau la război.

Din acea seară nu l-am mai revăzut pe negustorul portughez şi nici nu am poftă să-l mai revăd.