ELOGIUL NOROIULUI.

Cairo, 2 februarie.

Profesorul Denis Poissard, cel mai original dintre egiptologii în viaţă, m-a invitat să particip la o conferinţă pe care urma să o ţină la Liceul Francez din Cairo. Mai mult decât oratorul, care de altminteri este un om plin de resurse, mă atrăgea subiectul: glorificarea noroiului.

Profesorul şi-a început discursul printr-un viguros protest împotriva sensului peiorativ ce se dă în general cuvântului: noroi. «A arunca cu noroi», înseamnă astăzi a acuza sau a calomnia un om sau un popor; «ridicarea din noroi», în jargonul catonilor şi puritanilor noştri, este un mod de a denunţa proliferarea corupţiei în viaţa politică şi în moravuri.

Cu accente emoţionante, profesorul Poissard declară că asemenea expresii sunt o insultă la adresa adevărului. Chiar şi formele inerte ale materiei au dreptul, după părerea sa, la respect şi la justiţie. Noroiul, spunea el, nu poate fi considerat ca sinonim al ruşinii şi al murdăriei, pentru simplu motiv că civilizaţia umană nu ar fi fost posibilă fără el.

O mare parte a edificiilor noastre, pe întreg pământul, sunt construite din cărămizi, care nu sunt altceva decât bucăţi de noroi întărite şi arse în foc. Căsuţele atât de curate ale Olandei ca şi zgârie-norii trufaşi ai New York-ului nu sunt altceva decât grămezi de noroi ars în cuptor, în Babylonul antic, cărămizile s-au bucurat de un şi mai mare prestigiu, fiindcă ele au ţinut locul pergamentului şi hârtiei pentru a transmite posterităţii, cu ajutorul caracterelor cuneiforme însemnate pe ele, poemele zeilor şi faptelor de vitejie ale regilor.

Una dintre artele cele mai nobile şi mai utile, sculptura, nu ar fi fost posibilă fără lut, adică fără noroi. Nu numai lucrările din lut ars, migălite cu atâta grije de mâinile artiştilor, dar chiar şi cea mai mare parte a statuilor din marmură sau din bronz au fost modelate mai întâi în lut, înainte de a fi reproduse în materiale mai rezistente, însuşi Michelangelo, pe care imaginaţia posterităţii îl prezintă ca pe un titan ce-si scotea statuile din marmură, cu violente lovituri de daltă, recurgea întotdeauna la nămolul din Arno sau din Tibru pentru a-si construi modelele creaţiilor sale. Nu se spune chiar în Geneză că primul sculptor şi cel mai mare: Jehovah, l-a făcut pe Adam din «ţărâna pământului».

Ţara Lotofagilor, descrisă de Homer, ne aminteşte că unele popoare primitive foloseau noroiul ca aliment. De altfel, ce altceva sunt unele alimente, dacă nu noroi transformat şi rafinat de lumina şi căldura solară? Fabuloasa fertilitate a Egiptului antic se datora, scrie Herodot, nămolului adus de Nil. Căci dacă stratul de noroi era câteodată prea subţire, supuşii faraonului erau condamnaţi la foamete.

Noroiul a avut din totdeauna o legătură strânsă cu ceea ce bem şi mâncăm, întreaga veselă a Antichităţii, adesea împodobită cu picturi, ca şi o mare parte a ulcelelor de azi, comoară a oamenilor săraci, nu sunt decât bucăţi de noroi trecute prin roata olarilor şi prin cuptor. Amforele greceşti şi etrusce, alcazarele spaniole, acele huacos peruviene, faianţele din Renaştere împodobesc vitrinele muzeelor din întreaga lume.

Dar un deosebit merit al noroiului, cel mai remarcabil, cel mai revelator, a scăpat până acum observaţiei istoricilor.

Am descoperit, exclamă profesorul Poissard cu un aer triumfător, că cele mai mari civilizaţii ale omenirii au luat naştere şi au înflorit în noroi. Nomazii. Africani care au făurit imperiul faraonilor, şi-au ales ca loc de aşezare valea Nilului, inundată de noroi. Imperiul Asirian şi cel Babilonian şi-au construit oraşele printre mlaştinile formate de fluviile Mesopotamiei. China şi-a aşezat prima sa vatră civilizată în lacurile lui Hoang-Ho. O mare parte din Ţările de Jos este construită pe un teren nisipos cucerit din mare.

Cele mai cunoscute oraşe ale Europei sunt copii ai noroiului. Valea în care s-a născut Florenţa era o vastă mlaştină între Arno şi muntele Fiesole. Parisul s-a ivit pe malurile nămoloase ale Senei: vechiul său nume, Luteţia, înseamnă chiar nămolos, noroios. Veneţia s-a ridicat pe micile insule de nămol ale lagunei; Berlinul, între lacurile nămoloase ale râului Spree; Petersburgul, în estuarul noroios al Nevei.

Istoria universală, concluziona profesorul Poissard, ar putea fi rezumată prin această formulă: civilizaţiile se nasc în noroi şi dispar în sânge.

La sfârşitul conferinţei aplauzele au fost rare. Singur eu, care m-am distrat foarte bine, am avut curajul să mă apropii de catedră pentru a strânge mâna ingeniosului glorificator al noroiului.