ZBURĂTORUL SOLITAR.

Cape-Town, 22 septembrie.

Alaltăieri seară l-am cunoscut pe faimosul Zburător solitar, pe care o pană de motor l-a obligat să se oprească, pentru o zi, la Cape-Town. Este un bărbat brunet de douăzeci şi cinci de ani, cu o frumoasă faţă ovală, faţă de femeie sau de poet, cu ochi migdalaţi şi privire catifelată ca cea a îndrăgostiţilor sau a sfinţilor. Se numeşte Udai Sinagh; de trei ani el trăieşte aproape numai în aer. Zboară cu avionul său personal de la un continent la altul, de la ocean la deşert, fără odihnă; nu e însoţit decât de un servitor, ascultător şi taciturn, care se pricepe la mecanică.

Alaltăieri seară, în marea sală a hotelului, l-am observat cu atenţie, fiindcă mi se vorbise deja despre el. Era trist, cuprins de acea tristeţe închisă în sine, care ascunde disperarea: frumoşii săi ochi umezi te făceau să crezi că plânsese.

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre el cu gândul să-l consolez într-un fel.

— Mr. Udai Singh, i-am spus, ştiu cine sunteţi şi cum vă petreceţi viaţa. Presupun că această oprire forţată vă supără. Vă asigur că vă bucuraţi de întreaga mea simpatie şi vă doresc ca mâine să vă puteţi relua zborul spre Ocean.

— Vă mulţumesc pentru simpatia pe care mi-o arătaţi, îmi răspunse aviatorul şi vă mărturisesc că aveam nevoie de ea. Coborârea şi oprirea pe pământ este pentru mine un adevărat blestem. Nu mai pot trăi în noroi sau pe teren ferm; nu mai pot suporta viaţa şi agitaţia semenilor mei. Nu suport pământul decât văzut de sus: găurile craterelor, coamele munţilor, apele lacurilor, şerpii argintaţi ai fluviilor. Iar pe oameni, pe aceşti oameni nefericiţi şi agitaţi, de acolo de sus nu-i văd, sau îi văd ca pe nişte msecte mişcătoare şi anonime.

Nu sunt fericit decât când mă înalţ singur spre cerul fără margini. Soarele este însoţitorul meu devotat, norii sunt insulele şi reperele mele, ceaţa este ascunzătoarea mea, iar vântul muzica mea. Când mă aflu la câteva mii de metrii deasupra acestei scoarţe locuite, mă simt stăpânul lumii şi, în special, posesorul de necontestat al propriului meu suflet. Dumneavoastră, sclavi ai pământului, nu vă puteţi imagina puritatea şi nebunia beţiei de care sunt cuprinşi navigatorii cerului. Acolo sus, gândurile devin mai limpezi şi mai senine, spiritul mai liber, inima mai puternică, sufletul mai aproape de divinitate. Un arhipelag de ciruşi în apus de soare reprezintă paradisul meu; acvilele cu aripile desfăşurate sunt fraţii mei; imensa oglindă a mării, care reflectă imensitatea cerului, devine ecranul viziunilor mele. Numai în atmosfera înălţimilor îmi regăsesc cadenţa respiraţiei şi ritmul fiinţei mele. Întregul cer îmi aparţine pentru că sunt în întregime al lui.

Străbunii mei fugeau de înşelăciunea falsei realităţi vizibile refugiindu-se în contemplarea Unicului, Fiinţei Nedefinite, lui Brahma. Ei reuşeau să evadeze, să fie absenţi, dar mereu legaţi de pământ. Infamiile pe care le comit popoarele, mizeriile pe care le suportă oamenii, toate astea îmi repugnă; m-am hotărât să trăiesc acolo unde nu le mai pot vedea feţele întunecate, nici auzi glasurile lor smintite.

Adesea trebuie să cobor pe pământ pentru a mă alimenta, eu şi motorul meu. Dar fiecare coborâre printre oameni mă înspăimântă şi de aceea mă străduiesc ca ele să nu dureze mai mult de câteva minute. Acolo sus mă pot lipsi de somn timp de mai multe nopţi în şir. Când oboseala mă doboră, credinciosul meu servitor îmi ia locul.

În drumurile mele întâlnesc multe furtuni şi cicloane, dar ele mă sperie mai puţin decât vacarmul şi duhoarea oraşelor. Traversez cu plăcere mările, a căror monotonie îmi inspiră mai puţin desgust decât uscaturile locuite. Deasupra Atlanticului există o zonă groaznică, în care domneşte permanent obscuritatea, ceaţa şi furtunile; este numită „Groapa Tenebrelor”. Aviatorii o evită atât cât pot; eu, dimpotrivă, o survolez cu sălbatica voluptate a pericolului; când mă arunc în acest neguros haos mugitor, mă simt în uterul înfricoşător al unei lumi care îşi aşteaptă încă Demiurgul. Am traversat-o de patru ori şi de fiecare dată am ieşit din ea cu starea de spirit victorioasă a unui reînviat care tocmai a văzut cu ochii săi preludiul creaţiei.

Udai Singh, pe măsură ce vorbise, se înflăcărase; ochii îi străluceau iar faţa i se luminase, în acest moment a apărut servitorul său care îi spuse că e nevoie de el la aeroport.

Voi putea pleca mâine! Strigă tânărul indian. Mă salută în fugă şi dispăru în noapte.