ARMATA LUI BAADUR.

Nippur (India), 24 ianuarie.

Iată ce mi-a povestit ieri seară un bătrân cu barbă scurtă, adept al religiei rig-vedice, cerşetor hoinar povestitor de legende care, spunea el, parcursese toate ţările Asiei Centrale.

R Armata sultanului Baddur îşi părăsi tabăra din Valea Neagră la sfârşitul lui martie. O armată imensă, ce urma să cucerească Caşmirul; ea era total diferită de toate celelalte armate care se confruntaseră până în aceea zi şi nu semăna cu nici o alta recrutată de vreun regat sau vreun imperiu al oamenilor.

Sultanul Baadur, convertindu-se la doctrina profetului Muni, era de părere că războiul nu se potriveşte demnităţii speciei umane, creată de zei şi aşezată mult deasupra celorlalte specii. Oamenii, spunea înţeleptul Baadur, au obligaţii şi rosturi mult mai grave decât acelea de a lua viaţa semenilor lor. Să muşti, să sfăşii, să gâtui, să otrăveşti sunt fapte ce se potrivesc majorităţii animalelor, care au fost dotate cu arme naturale cum sunt dinţii, coarnele, ghearele, glandele ce produc venin. Iar sultanul Baadur – fie-i numele lăudat – a fost primul prinţ care a avut ideea să realizeze o armată compusă numai din animale educate pentru război.

Armata care, într-o dimineaţă de martie, se depărta de Valea Neagră, avea în frunte o haită de lupi înfometaţi, care forma avangarda. Urma o legiune de leoparzi ţinuţi în lesă, un batalion de urşi păroşi şi feroci, o turmă de tauri sălbatici, un regiment compact de lei trufaşi şi, în fine, un lung şir de elefanţi, care urmau să calce în picioare şi să strivească duşmanii pe care celelalte fiare numai i-ar fi rănit.

Pentru a conduce şi a supraveghea aceste detaşamente de bestii, îmblânzite şi antrenate pentru război, era necesar şi un număr de oameni, înţeleptul Baadur nu permisese ca pentru această sarcină ingrată şi primejdioasă să fie folosiţi oameni liberi şi inocenţi: el scosese din închisori toţi condamnaţii pentru crimă sau pentru tentativă de crimă, acordându-le libertatea dacă acceptau să instruiască fiarele în arta războiului şi să le conducă împotriva inamicului. Cu toate acestea, el interzisese acestor oameni să ia parte la bătălii; ei aveau numai obligaţia de a supraveghea şi de a întărâta animalele puse sub conducerea lor. Baadur spunea că a ucide nu este permis nici asasinilor.

Unii din aceşti oameni aduceau, în căruţe trase de catâri, un mare număr de şoimi cu glugă; în timpul bătăliei li se scotea gluga şi, aşa cum fuseseră învăţaţi, aceştia se repezeau şi scoteau ochii duşmanilor. Alţi criminali graţiaţi purtau, în mari coşuri închise, şerpi din cei mai veninoşi care, în momentul dorit, erau eliberaţi şi trimişi să răspândească moartea în armata duşmană.

Aşa arăta armata pe care o porni din Valea Neagră, într-o dimineaţă de martie, puternicul sultan Baadur, prietenul oamenilor. Şi armata înainta prin munţi şi păduri, timp de zile şi zile şi toate vieţuitoarele fugeau din calea sa de cum auzeau urletul lupilor, răgetul leilor, mormăitul urşilor, mugetul taurilor şi strigătul elefanţilor. Şi armata de fiare intră în Caşmir şi se aruncă asupra apărătorilor înspăimântaţi, oameni simpli şi slabi înarmaţi cu suliţe şi săgeţi. Furibunda armată de animale înfometate împrăştie şi devoră puternica armată a regelui Caşmirului. Dar când toţi aceşti nefericiţi războinici fură omorâţi sau goniţi, se întâmplă un lucru teribil, un lucru pe care înţeleptul Baadur nu-l prevăzuse… Fiarele îmbătate de măcel şi de sângele vărsat, nu mai ascultară nici de ordinele, nici de ameninţările paznicilor. Cu strigăte ameninţătoare, pocnind din bice, folosind măciuci cu cap de fier şi ţepuşe ascuţite, aceştia încercară să aducă. Fiecare animal la locul său, dar degeaba. Nici chiar şoimii nu mai răspundeau semnalelor de întoarcere, nici şerpii nu mai ascultau chemarea fluierelor fermecate. Urmă un alt înspăimântător masacru. Mulţimea de fiare dezlănţuite, înnebunită de tumult şi de libertatea câştigată, se aruncă -asupra nefericiţilor îmblânzitori şi, în câteva clipe, îi făcură bucăţi. După care, sătule, animalele se împrăştiară şi se ascunseră în imensitatea junglei.

Aşa se încheie rapida cucerire a Caşmirului, aşa sfârşi armata de animale a înţeleptului Baadur, a marelui sultan care nu voia să trimită oameni pentru a omori oameni.

Am ascultat povestea bătrânului în linişte, cu gravitate, aşa cum se cuvine într-o ţară din Orient, dar în mine clocotea un hohot de râs greu de stăpânit. Ori bătrânul cu barbă scurtă inventase această poveste de la un capăt la altul, ori înţeleptul Baadur fusese cel mai nebun dintre sultani.