ASCENZIA.

Ţara de Foc, 21 octombrie.

Nu am putut rămâne mai mult de douăzeci şi patru de ore în acest neobişnuit oraş, unde toţi străinii sunt consideraţi spioni şi duşmani. Un om în serviciul regelui nu m-a lăsat singur nici măcar un moment, nici chiar în timp ce dormeam.

Locuitorii, din câte am putut înţelege, sunt împărţiţi în şase caste; fiecare castă este îmbrăcată într-o anumită culoare obligatorie. Preoţii se îmbracă toţi în alb; conducătorii poporului toţi în roşu; bogaţii şi negustorii toţi în galben; meseriaşii şi muncitorii toţi în gri; profesorii şi artiştii toţi în verde; servitorii şi sclavii toţi în negru; femeile, de orice condiţie şi de orice rang, se îmbracă în violet până la patruzeci de ani şi în maron după această vârstă.

Cel care încalcă această regulă strictă este dezbrăcat şi expus, gol cum l-a făcut Dumnezeu, într-o cuşcă de fier, în marea piaţă a oraşului. Fiecare cetăţean, bărbat sau femeie, trebuie să poarte pe piept un dreptunghi de stofă, pe care sunt scrise, vizibil, numele şi prenumele, adresa şi data naşterii. Astfel, fiecare poate afla imediat, văzând îmbrăcămintea şi eticheta, casta, numele prenumele şi vârsta celui care trece pe lângă el, sau se aşează alături de el, sau intră într-un birou sau într-un magazin. Nimeni nu poate ascunde cine este. Incognito-ul este considerat delict.

Sistemul de guvernare din Ascenzia este o democraţie pură, dar de o formă diferită de altele. Numele cetăţenilor între 25 şi 65 de ani sunt înscrise pe nişte buletine care sunt introduse într-o mare urnă. La fiecare şapte zile, un copil trage un buletin cu un nume; cel al cărui nume este scos din urnă va fi rege al cetăţii timp de o săptămână, în acelaşi fel sunt extrase o sută de nume care formează, pe aceeaşi durată, parlamentul.

L-am cerut omului care mă însoţea să-mi explice această absurdă metodă. Mi-a răspuns că în democraţii, cum înaintaşii lor au putut observa, toţi oamenii aspiră să comande şi să guverneze. Sistemul adoptat satisface cu prisosinţă această dorinţă, căci în cursul unui an mai mult de cinci mii de cetăţeni pot participa direct la guvernarea statului, în plus, în acest fel se evită pericolul clientelismului şi al camarilelor: nimic nu este mai funest pentru libertate decât un guvern care rămâne mult timp la putere.

I-am atras atenţia că, în felul acesta, dispar „alegerile”, adică desemnarea celor mai buni.

Această remarcă nu a reuşit să-l tulbure deloc pe ghidul meu.

— Ar trebui să ştiţi că în republici, persoanele cele mai inteligente şi mai cinstite evită din instinct să ia parte la viaţa politică, pe care o consideră murdară şi putredă, aşa fel încât electorii sunt puşi în situaţia de a alege dintre cei mai puţin distinşi şi mai puţin integri, în sistemul nostru, din contră, nimeni nu se poate sustrage de la datoria sacră de a-si guverna, fiecare la rândul său, concetăţenii şi se întâmplă adesea să fie traşi la sorţi oameni stimaţi pentru spiritul şi virtuţile lor, ceea ce nu se întâmplă în alte republici, în acelaşi timp se evită risipa de bani şi de înşelătorii care decurg din alegerile obişnuite.

— Dar nu este prea scurtă durata mandatului?

— Acest obicei are avantajele sale. În cazul că persoanele alese prin tragere la sorţi sunt proşti sau răi, ei nu pot produce mare pagubă în şapte zile. Dacă, din contră, sunt oameni drepţi şi pricepuţi, scurtimea timpului avut la dispoziţie îi mobilizează să realizeze imediat şi fără întârzieri tot ceea ce cred că este util pentru binele comun.

Cu toate astea, o asemenea metodă de guvernare, oricât de stranie ar părea, este mai puţin şocantă decât religia dominanţă din Ascenzia. Aproape toţi locuitorii acestei ţări sunt adepţii doctrinei antice a lui Zarathustra, adică ei cred într-o divinitate creatoare şi în acelaşi timp perfectă, în luptă cu o divinitate distructivă şi detestabilă. Or, prin această doctrină, credincioşii ajung la nişte concluzii neaşteptate şi de necrezut: rugăciunile, ritualurile, sacrificiile, se adresează numai divinităţii malefice, adică Diavolului. Toate sanctuarele sunt consacrate Demonului, toţi preoţii sunt în slujba Satanei. Motivele la care au recurs pentru a justifica această diabolică adoraţie, merită să fie prezentate, în ciuda aparenţei de paradoxuri infernale pe care o sugerează.

„Bunul Dumnezeu, afirmă teologii noştri, este un tată iubitor; prin natura sa, care este eternă, el nu poate să nu iubească şi să nu ierte. El nu are nevoie nici de ofrande, nici de rugăciuni; el ştie mai bine decât noi ce ne trebuie în fiecare moment şi nu poate face altceva decât să-si protejeze fiii. Dumnezeul cel rău, dimpotrivă, are nevoie să fie linguşit, adorat, implorat pentru a-l face să nu se deslănţuie prea tare împotriva noastră. Se fac daruri monştrilor, li se plăteşte un tribut, în speranţa că ne vor cruţa: noi facem acelaş lucru cu Diavolul. Cel mai mare păcat al Demonului, este orgoliul: în felul acesta cultul exclusivist pe care i-l acordăm, felul nostru de a-i lăuda puterea, umilul nostru respect îl flatează, îl îndulcesc, îl fac maleabil. Rezultatul este că noi suntem, mult mai puţin decât alte popoare, victimele răzbunării sale. Dumnezeul cel bun, în infinita sa bunătate, are milă de frica şi de slăbiciunile noastre: el ştie foarte bine că dacă credinţa noastră de suprafaţă se adresează Diavolului, dragostea noastră profundă i se adresează lui.”

Omul regelui, care mi-a dat aceste lămuririi, refuză să mă lase să intru în unul din templele oraşului, cu toate că i-am oferit mult aur. A trebuit să părăsesc Ascenzia, zăpăcit încă de mirare şi chinuit de curiozitate.