MOARTEA INSULEI.

Oceanul Antarctic, 18 aprilie.

Cataclismul cel mai distrugător la care am putut asista în decursul călătoriei mele solitare pe mări şi oceane, a fost dispariţia insulei Desdichada, la sud de Ţara de Foc.

Această insulă, cu aspect sinistru, era pustie din cauza celor şapte vulcani, de rsărimi diferite şi aproape permanent în erupţie, ce se ridicau în mijlocul său.

Cei câţiva rari arbuşti, pe jumătate arşi, reprezentau singura vegetaţie rămasă în viaţă între două scurgeri de lavă.

Chiar şi păsările de mare, oricât de obosite de zborul lor spre pământul austral, evitau să se aşeze pe aceste înălţimi abrupte, pe aceste cratere acoperite de cenuşă şi incandescente.

Câteodată vulcanii se odihneau timp de câteva săptămâni; în loc de flăcări şi pietre, din gâtlejurile lor erau scuipate enorme ciuperci de fum; în aceste perioade insula era scuturată de cutremure de pământ care deschideau prăpăstii în coastele munţilor şi făceau să dispară în valurile furioase enorme bucăţi de faleză.

S-ar fi zis că insula, cu ajutorul vulcanilor şi a cutremurelor, doreşte să se distrugă, să dispară de pe suprafaţa oceanului. Toate elementele naturii: suflarea impetuoasă a vântului, focul din adâncuri, furia îndârjită a mării, toate acestea o puneau în pericol, o biciuiau, o măcinau; această insulă blestemată părea a fi condamnată să devină victima unei catastrofe.

Adesea părea că toţi aceşti duşmani ai insulei se încăierau între ei. Dezlănţuirea valurilor îneca imense bucăţi de faleză, dar vulcanii cei mai apropiaţi de maluri vomitau fluvii de lavă care coborau până în mare, ca şi cum ar fi vrut să repare şi să acopere pagubele suferite cu puţin înainte. Ploi torenţiale reuşeau să stingă, pentru câteva zile, erupţia unui vulcan şi să-i transforme craterul într-un lac clocotitor şi noroios; dar peste puţină vreme, un ciclon venit din nord alunga norii de ploaie, usca craterele iar râurile de larvă fumegândă începeau din nou să curgă.

Cine poate şti de câtă vreme insula Desdichada era teatrul acestei lupte alternative între giganticele forţe ale naturii? Cu toate astea, aşa bătută, scuturată şi rănită, insula era mereu acolo, cu crestele sale vineţii, cu pâlniile sale infernale, cu crăpăturile sale pe cale de prăbuşire, cu văile sale deşerte, cenuşii, cu falezele sale crăpate şi gata să se surpe.

Dar, într-o zi, bătrânul Ocean furios şi-a pierdut răbdarea şi a hotărât să pună capăt tragediei. Până atunci, el se înverşunase împotriva insulei folosind monstruoşii curenţi ai mareelor, uragane distrugătoare, cicloni devastatori, însă insula, impasibilă, rezistase şi răspunsese prin mugetele vulcanilor săi. Atunci Oceanul îşi adună toate puterile şi dezlănţui o înfiorătoare furtună. Toate cele ce o precedaseră nu fuseseră, prin comparaţie, decât slabe şi scurte răbufniri de furie, în acea zi, din depărtări se iscă un vânt atât de violent şi de învârtejit încât reuşi să îngroape munţii, să spargă falezele de parcă ar fi fost nişte dune de nisip. Nu se auzea decât urletul oribil al vântului şi mugetul Oceanului înfuriat.

Marea furtună a durat trei zile şi trei nopţi; fără odihnă oceanul ridica înalte ziduri verzi de apă cu creste înspumate; încetul cu încetul ele inundară văile, demolară munţii, împrăştiară stâncile, înecară şi stinseră craterele şi în final acoperiră totul cu bale de spumă.

Când furtuna se sfârşi, din insula Desdichada nu mai rămăseseră decât câteva vâltori acoperite de ceaţă şi amintirea unei supreme pedepse.