ASTRONOMUL DEZAMĂGIT.

Mount Wilson, U iulie.

Am urcat pană la acest observator, care dispune de cel mai puternic telescop din lume, pentru a cere ultimele noutăţi despre univers unui astronom care şi-a efectuat studiile pe cheltuiala mea. Nu-l anunţasem că voi veni şi nu l-am găsit. Dar am putut vorbi cu asistentul său, doctorul Alf Wilkovitz, un tânăr de origine poloneză, care mi s-a părut mult prea inteligent pentru postul subaltern pe care îl ocupă.

Ieri seară spre exemplu, ieşind să fumăm şi să bem un pahar pe terasa observatorului, sub un cer limpede şi încărcat de stele cum rar poţi vedea, Alf Wilkovitz mi s-a adresat dintr-o dată, cu vocea schimbată:

— Domnule Gog, simt nevoia să vă mărturisesc ceea ce, pană azi, n-am mărturisit şefilor mei. Cred că mă veţi putea înţelege mai bine decât ei.

Acum câţiva ani mi se părea că astronomia este cea mai divină ştiinţă; ea a fost prima mea dragoste intelectuală, o dragoste pasionată. Astăzi, după ce am cunoscut mai de aproape cerul, mă încearcă un sentiment de perplexitate, mă simt tulburat, ezitant, câteodată speriat. Astronomia m-a decepţionat. Vă rog să mă înţelegeţi bine: astronomia, ca ştiinţă exactă, este una din cele mai minunate construcţii pe care spiritul uman le-a edificat în ultimele secole. Ceea ce m-a decepţionat însă, este obiectul său: universul sideral.

Provin dintr-o familie religioasă şi, din copilărie sufletul mi-a fost legănat de acest faimos verset: „Cerurile sunt mărturia gloriei lui Dumnezeu”. Dar azi, când cunosc mai bine cerul până în punctele cele mai îndepărtate, am impresia că am fost trădat. Mi-am imaginat firmamentul ca o arhitectură raţională şi de neschimbat, mult diferită de haosul terestru, ca o sferă aproape dumnezeiască deasupra planetei noastre prea omeneşti. Şi dimpotrivă…

Alf Wilkovitz aruncă furios ţigara abia aprinsă şi ridică mâna spre bolta scânteietoare. Apoi reluă: „Iată ce se petrece acolo sus: nenumărate focuri, imense, care aleargă în spaţiu şi se consumă. De ce aleargă? Şi către ce? Noi ne-am obişnuit cu rotaţiile regulate ale minusculelor noastre planete în jurul acestei modeste stele care este soarele. Dar marea majoritate a astrelor aleargă vertiginos – atât nebuloasele cât şi stelele mature – nu ştim încotro şi nu ştim de ce. Măsurătorile noastre sunt ridicul de neîndestulătoare; cele mai puternice telescoape de care dispunem sunt ca ochii insectelor care încearcă să vadă cele mai înalte piscuri ale Himalayei; cerul pe care îl vedem nu este cel de astăzi, din acest moment: în anumite zone, este cerul de acum câteva secole, în altele, cerul de acum câteva mii de ani. Se pare că nebuloasele cele mai îndepărtate încearcă mereu să se distanţeze şi mai mult de Calea Lactee, dar de ce fug şi încotro merg, asta nu o vom şti niciodată.

Astrele aleargă cu disperare, de parcă ar fi fugărite; alergând, ele ard, altfel spus se consumă. Atomii care le compun se dezagregă cu milioanele în acelaşi timp, producând lumină şi căldură. Dar ce luminează această lumină? Ce încălzeşte această căldură? Această dementă risipă de energie are loc numai pentru a produce slabele licăriri care ne luminează nopţile? Ar fi prostesc de orgolios s-o credem; acest consum imens pentru un efect atât de neînsemnat, ar fi o nebunie de neconceput. Adâncurile siderale sunt atât de imese încât nici chiar această gigantică urgie de căldură nu le poate mări temperatura.

Şi cu toate astea, milioane de nebuloase, miliarde de stele nu fac altceva, de secole şi de secole, decât să alerge şi să se autodistrugă, fără nici o raţiune. Risipa inutilă de lumină şi de căldură care se produce în fiecare clipă în infinitatea spaţiului cosmic depăşeşte orice calcul şi orice imaginaţie.

E oare posibil ca o inteligenţă superioară şi perfecă să fi dorit acest enorm jaf, etern şi totuşi inutil? La ce servesc aceste flăcări rătăcitoare fără număr, înfiorător de mari, care se nasc şi ard continuu, destinate în final să se consume, chiar dacă pentru asta sunt necesare milioane de ani? La acest gând, spiritul uman rămâne uluit, speriat de acest absurd spectacol. E ca şi cum oamenii ar vrea să lumineze pe tot timpul nopţii, cu milioane de lămpi şi reflectoare, deşertul Saharei sau oceanul Arctic, zone nelocuite de nici o vieţuitoare.

Dar asta nu e tot: cerul are şi alte mistere pe care nici o inteligenţă omenească nu le va putea lămuri. Altădată cerul era imaginat ca centrul sau oglinda eternităţii. Altă iluzie şi altă decepţie, cercetările astronomice moderne au demonstrat că cetatea stelelor este compusă din foetuşi şi din cadavre, din noi născuţi şi din muribunzi. Giganticele nebuloase în spirală sunt matricea sau placenta noilor stele, milioanelor de stele noi. Dar aceste flăcări destinate sinuciderii nu sunt eterne; ele cresc, se umflă, strălucesc răspândind o lumină albastră şi limpede ca bucuria tinereţii şi apoi, încet-încet, slăbesc în intensitate, capătă culoarea aurului, apoi culoarea jarului şi în final, devin nişte corpuri negre invizibile, tenebroase spectre ale morţii în întunecatele unghere ale infinitului. Cerul este o clocitoare de copii fără limite, dar şi-un cimitir, tot fără limite, al morţilor. Legea naşterii, creşterii şi decadenţei, considerată de noi ca specifică acestei efemere vieţi pământeşti, stăpâneşte de asemenea şi înaltul cerului. Ceea ce s-a spus despre oameni, care pornesc în viaţă ca frunzele proaspete primăvara, ca apoi toamna să cadă putrede, este la fel de adevărat şi pentru stele. Aceste inutile flăcări rătăcitoare sunt şi ele, ca şi oamenii, muritoare: oamenii trăiesc câteva milioane de secunde, iar astrele câteva milioane de ani. Dar, la urma urmei, în raport cu eternitatea, se poate vorbi de o adevărată diferenţă?

Veţi înţelege acum dezorientarea şi neliniştea mea. Acolo unde credeam că voi afla o perfecţiune sublimă, operă a raţiunii, n-am aflat decât risipă inutilă, cheltuială smintită, mişcare şi distrugere fără scop şi fără raţiune. Acolo unde credeam că voi găsi măreţia imuabilităţii şi a incoruptibilităţi, am întâlnit cursul obişnuit a ceea ce este trecător şi provizoriu: o naştere penibilă, o tinereţe rău folosită, o decadenţă senilă, un sfârşit inevitabil. Imediat ce se va reîntoarce şeful meu, voi părăsi observatorul şi astronomia. Mă voi mulţumi, ca toţi ceilalţi oameni, să rămân o sărmană insectă înfometată care se mişcă printre firele de iarbă ale câmpiilor acestui pământ.

Asta mi-a spus tânărul Alf Wilkovitz; avea în glas un tremur de furie şi în privire o strălucire umedă, ca de lacrimi.