CĂLĂII VOLUNTARI.

TungKwang, 6 octombrie.

Ştiam că în acest frumos oraş există un obicei care nu se practică în nici o altă ţară din lume şi care merită să fie semnalat. Toţi condamnaţii la moarte din provinciile vecine sunt trimişi şi adunaţi la Tung Kwang, unde există o mare închisoare, una dintre cele mai moderne din China.

Aici, execuţiile, în cazul pedepselor capitale, nu sunt încredinţate unor călăi de profesie, ci unor persoane private, care nu numai că se oferă voluntar să facă această treabă de înaltă justiţie, dar chiar plătesc o sumă, adesea considerabilă, pentru a li se oferi plăcerea şi onoarea de a pune în aplicare sentinţa cu propriile lor mâini.

Aceste execuţii au loc în anumite zile, de trei ori pe săptămână, dar folosindu-se procedee diferite. Lunea este destinată spânzurărilor, miercurea împuşcării, iar vinerea scaunului electric. Există amatori pentru fiecare din aceste sisteme, dar sunt unii care doresc să încerce când unul când altul din aceste mijloace de a lua viaţa criminalilor.

În aceste timpuri de tulburări şi de războaie civile, condamnările la moarte sunt numeroase; în fiecare săptămână se pot vedea curgând către Tung Kwang adevărate convoaie de rebeli, de tâlhari, de trădători, de dezertori şi de speculanţi. Am fost asigurat că în fiecare zi sunt aduşi cel puţin treizeci de condamnaţi. Călăul şef, care conduce execuţiile, împarte condamnaţii în trei grupe: politicii trebuie împuşcaţi, tâlharii spânzuraţi iar ceilalţi criminali de mai mică importanţă sunt destinaţi scaunului electric, considerat ca metoda cea mai puţin dureroasă.

Cetăţenii care doresc să îndeplinească oficiul de călăi voluntari trebuie să se înscrie cu o săptămână înainte şi să plătească suma stabilită de lege. Există mai mulţi amatori decât este nevoie; asta face ca la uşa călăului şef să fie mereu coadă; cei veniţi mai târziu trebuie să se resemneze şi să aştepte două sau trei săptămâni pentru a se bucura de acest divertisment. Am observat că printre ei erau oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile; mi s-a povestit că cei săraci recurg la împrumuturi ruinătoare pentru a-si procura suma necesară, care este de obicei foarte mare. Chiar şi femeile sunt admise, cu condiţia să fi depăşit douăzeci de ani şi să fie robuste; mi s-a spus că adesea sunt mai entuziaste şi mai îndemânatice decât bărbaţii.

Am întrebat un bătrân literat, care vorbeşte engleza şi care profesează taoismul, care este raţiunea acestui obicei ieşit din comun.

— Este vorba, mi-a declarat el, de o stratagemă foarte înţeleaptă, imaginată de guvernatorul nostru pentru a ameliora moralitatea publică. Ştiţi desigur că există în poporul nostru o pornire pe cât de răspândită pe atât de profundă: nevoia de a ucide. Or, instictele prea des refulate, conform doctrinei Tao, se răzbună; noi am găsit mijlocul de a canaliza, măcar parţial, această obsesie de a ucide. Evitând spaimele şi remuşcările date de asasinatele clandestine, noi satisfacem periodic acesta obsesie fără a dăuna celor inocenţi. Bărbaţii şi femeile care simt cel mai puternic această nevoie întâlnită atât de frecvent în natura noastră, pot să şi-o satisfacă fără a fi pedepsiţi; în loc să omoare la întâmplare, după capriciile duşmăniilor personale, ei îşi oferă concursul pentru pedepsirea celor răi, ale căror crime merită moartea. Noi am deschis astfel, unui instinct vital, o ieşire legală, care nu dăunează nimănui, ci dimpotrivă devine utilă comunităţii.

L-am atras atenţia că dacă această metodă şi-ar face din plin efectul, adevăraţii asasini ar dispare încetul cu încetul, iar numărul condamnărilor la moarte ar scădea simţitor. Această remarcă nu l-a tulburat deloc pe interlocutorul meu.

— Noi nu condamnăm la moarte numai asasinii, răspunse el, ci şi hoţii, rebelii, violatorii, profanatorii. Astfel de oameni vor fi întotdeauna din abundenţă. Şi nimic nu ne împiedică să modificăm legea şi să impunem pedeapsa capitală pentru crime care astăzi sunt pedepsite numai cu închisoarea. Gândiţi-vă numai la beneficiile pe care le-ar aduce Tezaurului. Nu numai că guvernul scapă de salariile pe care ar trebui să le asigure călăilor, dar condamnările la moarte chiar îi procură un beneficiu important.

Pasiunea tuturor cetăţenilor de toate categoriile pentru aceste macabre servicii costisitoare este atât de populară, atât de puternică, încât un jurnal din Tung Kwang face în acest moment campanie împotriva judecătorilor, acuzându-i de o excesivă indulgenţă şi chiar de corupţie. Ar părea că aceşti magistraţi nu pronunţă suficiente condamnări la moarte; din asta rezultă că mulţi călăi amatori nu reuşesc destul de des să cumpere dreptul de a-si ucide semeni în deplină legalitate.