CÎNTARE OMULUI.

Cambridge Mass, 3 februarie.

Am venit în această universitate pentru a consulta un savant de renume, specialist în opera şi viaţa poetului Walt Whitman.

Printre manuscrisele inedite din colecţia mea figurează o primă ciornă a unui poem necunoscut al celebrului autor al „Firelor de iarbă.”

Profetul simfonic din Manhattan, astăzi cam uitat, dar care, după mine, rămâne glasul cel mai puternic şi mai inspirat al Americii, a fost, cum chiar el o spunea, „poetul universalităţii”, într-o zi a avut ideea de a prezenta într-un mare poem istoria universală a omenirii, dureroasa, penibila, ruşinoasa şi glorioasa aventură a speciei umane, pornind de la locuitorii cavernelor până la mântuitorii acestei lumi.

„Dispunem, scrie Walt Whitman într-o notă, de poemele lui Ahile şi Ulisse, ale lui Enea şi Cezar, ale lui Tristan şi Roland, ale lui Sigfried şi al Cidului, dar nimeni n-a cântat pană azi epopeea Omului de peste tot şi din toate epocile, a omului care prin milenarele sale acţiuni eroice a repurtat victorii în marile sale războaie împotriva naturii şi împotriva lui însuşi. Voi da glas acelei epopei care nu este a unui singur erou, nici a unui singur popor, ci a tuturor naţiunilor şi a tuturor oamenilor. Vreau să fiu primul care să înalţe cântul fiilor lui Adam, vreau să devin Homerul întregii specii umane.

Istoricii, scrie Whitman într-o altă notă, chiar şi cei mai de seamă, povestesc peripeţiile din istoria omenirii tot aşa cum bunii jurnalişti descriu crimele nopţii şi ceremoniile zilnice. Ei sunt îngăduitori, calmi, placizi, reci; nu uită nici un nume, nici un episod, dar omit ceea ce este mai important: pasiunile mistuitoare, nebuniile furioase ale prinţilor şi ale plebei, aceste pierderi ale minţii care constituie drama şi care dau unitate istoriilor particulare. Istoria universală nu este o colecţie de cronici şi de imagini, este o tragedie umană şi divină, în acelaşi timp, compusă din mii de acte, o tragedie agitată şi sublimă, cu protagoniştii şi antagoniştii săi, cu apoteozele şi catastrofele sale, este o gigantică epopee construită din cuplete în care bocetele şi strigătele de bucurie alternează continuu; ea a avut un prolog dar nu are încă un epilog.”

Manuscrisul intrat în posesia mea are într-adevăr ca titlu: Cântare omului şi, judecat după scurtul sumar pe care îl am sub ochi, el ar fi trebuit să fie cea mai vastă şi mai ambiţioasă operă a lui Walt Whitman.

În Prolog în Cer, titlu ce aminteşte pe cel din Faust a lui Goethe, poetul ar fi dorit să cânte naşterea şi tinereţea pământului din ziua în care el, glob de văpaie gonind în spaţiu, s-a desprins de soare, pană în ziua în care, după multe transformări şi revoluţii s-a acoperit de noroi şi de vapori, de oceane fără margini şi de imense insule. Această bucată incandescentă ruptă din steaua mamă a devenit ceea ce noi vedem azi, sălaşul şi regatul omului.

Adevărata istorie a planetei începe o dată cu apariţia omului. Primii oameni trăiesc în grote, asemenea animalelor, îşi acoperă trupul cu piei de animale, se hrănesc cu carnea animalelor; dar, puţin cate puţin, ei părăsesc această stare de animal, încep să capete inteligenţă, transformă piatra în armă, arma în unealtă; ei transformă peştera în casă şi în templu, îmbrăţişările oarbe în dragoste, vrăjitorul în preot, preotul în monarh, vânătorii în păstori, păstorii în agricultori, primitivele hoarde sălbatice în triburi organizate, triburile în popoare şi în naţiuni.

Omul devine stăpânul focului şi al animalului de povară, inventează roata şi carul, învaţă să semene şi să picteze; îşi înnobilează strigătele guturale transformându-le în limbaj articulat, desenele lor simbolice devin scriere inteligibilă.

Dar omul trebuie să lupte, să lupte mereu, să lupte continuu. Primul său război este cel împotriva foamei, împotriva animalelor sălbatice, împotriva ameninţătoarei şi misterioasei naturi, împotriva triburilor rivale, împotriva celor care abuzează de putere pentru a-l exploata şi oprima. Omul va fi mereu un războinic, un combatant, un erou: el va trebui să lupte împotriva obscurităţii şi a fricii de întuneric, împotriva junglei otrăvite şi a furiei furtunilor; el va lupta, în fine, împotriva regilor şi chiar împotriva zeilor săi.

Oamenii trasează drumuri prin păduri şi deserturi, trec munţii, pun stăpânire pe vânt şi lovesc apa cu vâslele lor pentru a parcurge rapid mările şi fluviile; ei ridică stâlpi de piatră şi coloane de marmură, construiesc locaşurile lui Dumnezeu şi palatele monarhilor, sculptează în piatră chipul morţilor şi al divinităţilor, construiesc metropole. Cu toate astea, războiul între om şi lume, între om şi om nu se sfârşeşte niciodată. Cetăţile aliate sau cele cucerite se întind şi devin regate sau imperii; imperiile se luptă între ele pentru stăpânirea cetăţilor şi regatelor, ele se dezvoltă, înfloresc, triumfă, slăbesc şi se năruie. Alte imperii le iau locul şi, la rândul lor, putrezesc şi cad în ruină.

Occidentul atacă Orientul, Orientul se aruncă asupra Occidentului, Asia împotriva Europei, Europa împotriva Africii, continente împotriva continentelor, rase împotriva raselor, religii împotriva religiilor.

Migraţia popoarelor nomade provoacă noi războaie, invaziile barbarilor aduc alte războaie, popoarele tinere şi primitive care apar pentru prima oară pe scena istoriei îşi fac loc cu ajutorul războaielor. Memphis şi Teba sunt distruse, Babilonul şi Persepolis sunt incendiate, Athena şi Roma sunt asediate şi supuse. Din nord şi din est torente de călăreţi lăţoşi, înfometaţi de pâine, de lux şi de soare, trec frontierele, traversează mările, supun şi despoaie pe vechii stăpâni moleşiţi. Intre timp, împăraţii omoară şi sunt omorâţi, regii cei noi ordonă masacre, apoi ei înşişi sunt masacraţi.

Cu toate acestea, în ciuda urei şi a sângelui vărsat, în ciuda cruzimilor şi a trădărilor, oamenii supravieţuiesc şi omenirea se regenerează. Noi metropole se ridică în locul celor căzute şi distruse; capodoperele îngropate sunt readuse la lumină; poeţii cântă, pe malurile Ilisus-ului sau sub porticele Atenei, isprăvile învingătorilor şi învinşilor; în teatrele neacoperite de sub frumosul cer mediteranean, corurile de fecioare şi de bătrâni se tânguie evocând destinul neînduplecat; se văd ridicându-se amfiteatre, palate de justiţie, biserici asemănătoare unor locuinţe de ciclopi. Iar deasupra acestor miracole risipite se înalţă când cântecul armonios al rapsozilor, când ţipătul trompetelor, când urletele tâlharilor.

Dar, într-o zi, într-un staul întunecos dintr-un neînsemnat sat, în mijlocul unui popor dispreţuit şi adus în sclavie, se naşte un nou dumnezeu, care prin sângele său răscumpără, prin vorbele sale înnoieşte omenirea, prin moartea sa deschide porţile unei vieţi noi.

Din păcate, manuscrisul lui Walt Whitman – care, în rezumatul făcut de mine, îşi pierde mult din strălucire – se opreşte aici.

Urmarea acestor fragmente este atât de laconică şi de dezordonată, încât nu e posibilă reconstituirea ansamblului acestui poem, care ar fi trebuit să fie capodopera unui titan şi care aici nu apare decât ca umbra unui prea mare vis. Va veni oare ziua când un poet suficient de inspirat şi cu un suflet la fel de eroic să reia şi să termine Simfonia neterminată & lui Walt Whitman?