VIZITĂ LA WRIGHT

(sau: DESPRE ARHITECTURA VIITORULUI)

Taliesin (Wisconsin), 15 noiembrie.

Am venit în această rece şi aspră regiune, numai pentru a-l cunoaşte personal pe bătrânul arhitect Frank Lloyd Wright.

Usanii, concetăţenii săi şi ai mei, au pentru el foarte puţină simpatie şi încă şi mai puţină afecţiune; poate pentru că are curajul – curaj de neimaginat în această ţară – de a se declara duşmanul marilor capitale şi al zgârie-norilor. Astfel de oameni, ce se războiesc cu imbecilitatea universală, sunt tocmai ceea ce eu într-atât caut, încât am făcut acest lung şi incomod voiaj pentru a-l întâlni pe Wright.

Când a aflat că îl căutam, m-a invitat să luăm ceaiul împreună la şcoala sa. L-am găsit singur. Este un bătrân voinic, către optzeci de ani, sănătos şi vioi, cu o figură serioasă, dar în ai cărui ochi poţi citi un răutăcios orgoliu.

— Dacă aţi vrut să mă vedeţi, mi-a spus el, cunoaşteţi fără îndoială, chiar dacă nu în detaliu, ideile pe care se sprijină revoluţia mea în arhitectură. Tot ce au făcut până azi arhitecţii – afară de câteva excepţii în Evul Mediu şi în Japonia – a fost o ridicolă greşeală. Trebuie renegat şi suprimat tot ce se suprapune naturii, tot ce este născut din vanitatea şi stupiditatea omului: faţadele, efectele de masă, simetriile, graţia, fastul, ornamentaţia, grandiosul, ostentaţia, supraîncărcarea; toate construcţiile care vor să producă o încremenire estetică. Tot ce deformează, acoperă sau depăşeşte natura este o crimă. Dacă doriţi o comparaţie, eu sunt un Rousseau al arhitecturii.

Construcţiile mele se înscriu abil şi plăcut în decorul naturii sau al câmpiilor, sau se inspiră din creaţiile naturii; am construit o casă care seamănă cu un corn, o alta care imită o pasăre cu aripile deschise.

Iar acum vreau să merg şi mai departe, cum spunea vechiul meu prieten Walt Whitman: arhitecura, chiar aşa cum o înţeleg eu, este un adaus adus naturii, o violare impertinentă, un parazit al peisajului; specia umană trebuie să înceteze de a mai năpădi şi urâţi imaginea simplă şi liberă a câmpiilor, cu stângacele sale construcţii din piatră, fier şi ciment. Reţineţi că includ în această condamnare propriile mele construcţii din trecut. De acum înainte, vor trebui căutate locuinţele oamenilor chiar în natură, acolo unde ele deja există, gata să ne primească: va fi suficientă o simplă muncă de retuşare şi de adaptare. O scobitură în munte, curăţită şi lărgită, o peşteră care, prin lucrări potrivite, ar deveni locuibilă, o frumoasă cavernă la care s-ar adăuga comodităţile indispensabile, o grotă raţional amenajată, craterul unui vulcan stins, amenajat cu ajutorul unor pereţi de lavă, interiorul călduţ al unui unui trunchi de arbore gigant, iată locuinţele de acum o sută de secole: ele sunt şi cele ale viitorului. Până acum i-am admirat pe oamenii din Evul Mediu şi pe japonezi, acum îi resping şi, în schimb, îi admir pe divinii primitivi, genialii paleolitici şi neolitici. Zgârie-norii sunt o insultă adusă naturii, deci lui Dumnezeu. Scobiturile naturale ale scoarţei terestre, atât de bine înscrise în natura din care fac parte, sunt singurele locuinţe perfecte, pentru că ele înseamnă renunţarea noastră totală la vanitatea omenească, această vanitate care ridică mase de zidărie, emfatice şi de prisos, în sfânta virginitate a pădurilor şi munţilor.

Sunteţi primul căruia îi dezvălui acest ultim şi definitiv progres al revoluţiei mele arhitecturale. Adevărata arhitectură, arhitectura viitorului constă, după mine, în suprimarea oricărei forme de arhitectură. Revoluţia adusă de mine trebuie, într-adevăr, să ducă logic la desfiinţarea arhitecturii. De aici înainte arhitectul nu va mai avea altă menire decât aceea de a descoperi şi a amenaja grotele şi cavernele. Vechea arhitectură e moartă. Trăiască arhitectura eternă.

Abia termină de vorbit şi bătrânul Frank Lloyd Wright începu să râdă pe înfundate: un râs sarcastic care lăsa să se vadă un fel de dublă claviatură, cu clape de fildeş învechit şi de aur foarte nou. Apoi îmi turnă o a doua ceaşcă de ceai şi îmi oferi un biscuit tare. In sc. Himb, asupra teoriilor sale refuză să mai scoată vreo vorbă. La sfârşit, ochii săi mă făcură să înţeleg limpede că dorea să rămână singur.