TRIBUNALUL ELECTRONIC.

Pittsburg, 6 octombrie.

În ultimii ani, maşinile gânditoare au făcut mari progrese în ţara noastră care, de altfel, deţine întâietatea în materie de tehnică, aşa cum Italia a deţinut-o altă dată în artă, Franţa în eleganţă, Anglia în comerţ iar Germania în arta militară.

În aceste zile, la Pittsburg, se fac primele experimente de folosire a maşinilor în administrarea justiţiei. După creierele electronice -specializate în matematică, dialectică, statistică şi sociologie – s-a construit în acest oraş, după doi ani de strădanii, primul instrument mecanic producător de justiţie.

Faţada giganticului aparat se întinde pe şapte metri; el este instalat pe zidul celei mai spaţioase săli a tribunalului. Judecătorii, avocaţii, grefierii nu sunt aşezaţi la locul lor obişnuit, ci în primele rânduri ale publicului, ca simpli spectatori; maşina nu are nevoie de ei; ea este mai perfecţionată, mai precisă şi mai sigură decât micul lor creier uman. Enormul creier electronic nu are decât un singur operator, un tânăr mecanic care ştie secretele nenumăratelor fotocelule şi ale celor cinci sute de manete cu ajutorul cărora se face interogatoriul şi se obţin deciziile. Unica amintire din trecut este o balanţă din bronz aşezată, platonic, deasupra acestui creer justiţiar de metal.

Prima şedinţă a acestui nou tribunal a început în această dimineaţă la ora 9. Întâiul acuzat a fost un tânăr muncitor oţelar, acuzat de uciderea unei fete care nu-l acceptase. Acuzatul şi-a spus povestea sa, martorii pe a lor. Tehnicianul a apăsat pe un buton pentru a întreba maşina ce articol din cod trebuie aplicat acestui caz. Imediat au apărut pe ecranul luminos numerele articolelor cerute. Apoi, creierul electronic, solicitat cu dibăcie de secretarul său uman, a acordat acuzatului circumstanţe atenuante, după care, pe un alt ecran, a apărut sentinţa: 23 de ani de muncă silnică pentru tânărul asasin. Un distribuitor automat a scuipat apoi un cartonaş pe care era înscrisă sentinţa; acesta fu luat de inspectorul de poliţie care plecă ducând cu sine pe condamnat.

Intră apoi o femeie, care era acuzată că a falsificat semnătura directorului său pentru a sustrage câteva mii de dolari. Acest al doilea proces a fost rezolvat şi mai expeditiv decât primul. Pe panoul acestui creier jurist s-au aprins câteva becuri galbene şi roşii, iar după un minut şi jumătate a apărut sentinţa: doi ani şi şase luni de închisoare corecţională.

Cel de al treilea proces a fost mai important şi a durat mai mult. Era cazul unui spion recidivist care vânduse unei puteri străine nişte documente secrete privind securitatea ţării. Interogatoriul, realizat de maşină cu ajutorul unor semnale acustice şi luminoase, a durat câteva minute. Acuzatul a cerut să fie apărat; creierul electronic, după ce a recunoscut ca îndreptăţită această cerere, prin mijlocirea unui disc vorbitor, a expus argumentele ce puteau fi invocate pentru atenuarea acestei monstruoase culpe. După o scurtă pauză, un alt disc a răspuns, punct cu punct, într-o formă concisă şi aproape geometrică…

Operatorul a consultat apoi diversele compartimente ale maşinăriei, iar răspunsurile, exprimate unul după altul pe ecranele luminoase, s-au dovedit defavorabile acuzatului.

În final, după câteva secunde de tăcere apăsătoare, ecranul cel mai de sus al maşinăriei se lumină: se putea vedea, mai întâi, desenul unui craniu, apoi, mai jos, aceste două oribile cuvinte: scaunul electric.

Condamnatul, un om de vârstă mijlocie, cu o figură foarte serioasă aş zice, de profesor – văzând verdictul, răcni un blestem, apoi căzu pe spate ca un epileptic. Acest blestem a fost singura vorbă cu adevărat omenească din acest proces. Trădătorul fu întins pe o targa şi fu scos gemând din sală.

N-am mai avut nici dorinţa şi nici forţa să asist la celelalte patru procese care urmau să aibă loc în această dimineaţă. Nu mă simţeam bine: aveam greţuri şi spasme stomacale. Oare, din cauza unor feluri indigeste mâncate dimineaţa, sau mai curând datorită spectacolului sinistru oferit de acest nou tribunal?

M-am întors la hotel şi m-ani întins pe pat gândindu-mă la ceea ce văzusem. Am fost de când mă ştiu un partizan al prodigioaselor invenţii date de ştiinţa modernă, dar această oribilă aplicaţie a ciberneticii m-a tulburat profund, m-a întors pe dos; să vezi nişte fiinţe umane, mai curând nefericite decât vinovate, judecate şi condamnate de o maşină strălucitoare şi rece ca un sloi de gheaţă, asta îmi provoacă un surd sentiment de protest, fără îndoială primitiv şi instinctiv, dar pe care nu-l pot înăbuşi. S-a ajuns până acolo încât maşinile inventate şi produse de mintea oamenilor, să poată lua libertatea şi chiar viaţa celor care le-au fabricat. Un angrenaj mecanic, pus în mişcare numai de curentul electric, pretinde să rezolve cu ajutorul cifrelor, misterioasele probleme ale sufletului omenesc1. Maşina devine judecătorul unor fiinţe vii, materia pronunţă verdicte asupra unor lucruri din domeniul spiritului. Asta este de neconceput chiar şi pentru acei entuziaşti ai progresului, cum mă pretind eu.

Mi-au trebuit câteva pahare de whisky şi câteva ore de somn pentru a-mi găsi cât de cât seninătatea. Tribunalul electronic are, fără discuţie, un merit: cel de a lucra mai rapid decât orice tribunal de judecători plămădiţi din carne şi oase.