CONVERSAŢIE CU GARCIA LORCA

(sau: DESPRE CORIDE)

Madrid, 8 aprilie.

Ieri am mers în Piaza de Toros; un prieten spaniol care mă însoţea mi-a prezentat un tânăr cu o înfăţişare masculină şi o figură spiritualizată, cu numele de Garcia Lorca; este deja cunoscut ca poet şi pictor atât aici cât şi în America. Prin aerul său mândru, cumva sălbatic, acest tânăr mi-a făcut o impresie extraordinară; după coridă am intrat toţi trei într-o cafenea din Pombo. Cum se întâmplă adesea în această ţară, conversaţia a alunecat spre tauromahie; am vrut să aflu de la Garcia Lorca ce gândeşte despre străinii care văd, în aceste jocuri sângeroase, o probă de cruzime a poporului spaniol.

— Nu toţi străinii se dovedesc atât de stupizi, mi-a răspus tânărul poet; cu toate astea, majoritatea celor ce vin aici sunt atraşi şi, în acelaşi timp, dezgustaţi de spectacolul oferit de coridele noastre. Asta se datorează în mare măsură faptului că avem de-a face cu filistini, lipsiţi de un veritabil simţ poetic, chiar şi când e vorba de oameni cultivaţi. Sunt pe cale să scriu un poem despre Ignacio Sanchez Mejias, unul dintre toreadorii noştri cei mai faimoşi; sper să fac înţeleasă frumuseţea eroică, păgână, populară şi mistică în acelaşi timp, a luptei dintre om şi taur. Cred că nimeni n-a ştiut să explice străinilor sensul profund, sublim, aş spune supraomenesc, al sacrificării taurului.

În ciuda scenografiei sale de spectacol acrobatic, corida reprezintă în realitate un mister religios, un rit sacru. Toreadorul, ca şi acoliţii săi, reprezintă un fel de preot din timpuri precreştine, dar pe care Creştinismul nu-l poate condamna. Ce reprezintă taurul în conştiinţa oamenilor? Energia primitivă şi sălbatică şi, în acelaşi timp, excesul forţei de fecundare. El reprezintă bruta cu întreaga sa forţă oarbă, masculul cu întreaga sa forţă sexuală. în acelaşi timp omul, dacă doreşte să fie într-adevăr om, trebuie să conducă şi să disciplineze forţa prin inteligenţă şi să înnobileze sexul prin dragoste. El trebuie să înlăture din el animalitatea primitivă, el trebuie să supună bruta din el. Şi simbolul cel mai evident al acestui antagonism, în efortul său de purificare, este taurul. Omul trebuie să-si ucidă pornirile taurine aflate în el: adoraţia forţei musculare, cu tendinţe agresive şi forţa erotică, de asemenea agresivă.

Corida este punerea în scenă, în mod public şi solemn, a victoriei virtuţii umane asupra instinctului bestial. Toreadorul, prin rapiditatea şi subtilitatea inteligenţei, prin uşurinţa mişcărilor sale sprintene şi elegante, domină, învinge şi doboară masa musculară, oarbă şi violentă a taurului. Această victorie asupra bestiei senzuale şi feroce, este proiecţia exterioară vizibilă a unei victorii interioare. Astfel corida este simbolul pitoresc, agnostic, al superiorităţii spiritului asupra materiei, a inteligenţii asupra instinctului, a eroului surâzător asupra monstrului îmbăloşat de furie -dacă vreţi, a înţeleptului Ulisse asupra crudului Ciclop. Deci, toreadorul este instrumentul sângeros al unei ceremonii cu substrat spiritual, spada sa înlocuieşte cuţitul sacrificator al preoţilor antici. Şi pentru că creştinismul cere oamenilor să se lepede de pornirile bestiale, nu e nimic straniu în faptul că un popor catolic ca al nostru se îmbulzeşte să participe la aceste jocuri sacre, chiar dacă nu le înţeleg clar semnificaţia spirituală. Ş-ar putea aminti că ritualul de iniţiere al vechiului cult a lui Mithra -această religie care, la un anumit moment, a compromis triumful creştinismului – constă în sacrificiul taurului, care se numea taurobole. Dacă aceste fiinţe umanitare, aceşti puritani, care în general sunt nişte mărginiţi, ar fi capabili să descopere sensul ascuns al tauromahiei, ar judeca altfel coridele noastre.

Prietenul meu spaniol se ridică şi-l îmbrăţişa pe Garcia Lorca. Chiar şi eu, fără a arăta un asemenea entuziasm, am recunoscut că ingenioasa şi paradoxala sa teorie merită o meditaţie atentă.