PRIMUL ŞI ULTIMUL

(de MIGUEL DE UNAMUNO)

Madrid, 29 mai.

Pasiunea mea pentru manuscrise originale creşte pe zi ce trece. Nemulţumindu-mă cu cumpărarea colecţiei Everett, care conţine atâtea capodopere încă necunoscute, am pornit în căutarea altor manuscrise ale unor autori celebri. Zilele acestea am avut şansa să găsesc la un bătrân gazetar ajuns în mizerie, începutul unei opere a lui Miguel de Unamuno.

Ea se intitulează Primul şi Ultimul şi cuprinde numai schiţa primei scene. Subiectul acestei opere este cu totul original; n-am reuşit încă să-mi dau seama dacă este vorba despre o operă de tinereţe sau dacă acest mare gânditor şi poet a scris-o în ultimele sale zile. Înclin să cred că ea reprezintă concepţia unui bătrân tulburat de ideea decadenţei creştinismului.

Acţiunea începe în momentul ce corespunde sfârşitului lumii; viaţa a dispărut de pe pământ, în imensa singurătate, două fiinţe -supravieţuitoare sau înviate?

— Se întâlnesc şi se recunosc: primul om, adică Adam, Ultimul Om, care nici nu are nume; este un fel de automat viu; ca semn al identităţii sale el poartă, spânzurată pe piept, o plăcuţă pe care este gravat: W. Ş. 347-926.

Aceste două creaturi, atât de profund diferite, se privesc în tăcere: omul perfect aşa cum a ieşit din mâinile lui Dumnezeu şi omul mecanic, devenit, cu ajutorul ştiinţei şi al spiritului de gloată, un simplu număr, un atom. Fiinţa asemănătoare îngerilor şi omul care a devenit aproape o maşină. La început nu ştiau ce să-si spună; se priveau cu neîncredere şi cu antipatie. Ei reprezintă, unul în faţa celuilalt, începutul şi sfârşitul istoriei omeneşti; cu toate astea se simt atât de străini, atât de îndepărtaţi, atât de diferiţi unul de celălalt, atât de opuşi încât nu ştiu cum să înceapă dialogul.

De aici, spune Unamuno, se naşte tragedia, înfricoşătoarea tragedie: primul părinte nu ştie ce să-i spună ultimului dintre fiii săi.

Între aceşti doi taciturni apare dintr-o dată un gigant păros: este Hanuman, zeul maimuţelor şi prietenul oamenilor. El le reproşează celor două creaturi strania lor tăcere, în fata sa, asistat de îngerul Ariei şi de demonul Belphegor, cei doi vor trebui să-si susţină cauza. Adam este obligat să vorbească. Bătrânul patriarh, înveşmântat doar cu un şorţ din piele de leu, declară că ar fi vrut să-l acuze pe degeneratul său descendent, dar remuşcările propriei sale greşeli l-au oprit să o facă. «Când am cedat devorantei ispite, spuse el, aceea de a şti, de a cunoaşte, de a deveni asemeni lui Dumnezeu, deja în această dorinţă exista în germene ceea ce toţi descendenţii mei au numit ştiinţă şi mai ales, această nebunie de a se substitui Creatorului. Tocmai pentru că au încercat să-l zeifice pe om, descreieraţii mei descendenţi au ajuns la renegarea umanului, la adevărata cădere, definitivă a omului. Nu am deci dreptul să port pică acestui avorton degradat şi dezumanizat».

Totuşi Ariei protestă: «Tu uiţi, Adame, că păcatul tău a fost răscumpărat, că prin sacrificiul său Dumnezeu a redat omului o parte din ceea ce greşeala ta l-a făcut să piardă. Tu ai deci dreptul să acuzi şi să condamni».

— Nu, replică Belphegor rânjind, Dumnezeu nu a reuşit să-i redea omului demnitatea sa iniţială şi adevărata sa perfecţiune. Chiar după venirea Fiului, urmaşii lui Adam au rămas slabi şi nestatornici, orbiţi de sânge şi de orgoliu. Ei au fost obligaţi să se ostenească pentru a recuceri, cu slabele lor forţe, înţelepciunea şi puterea. Dumnezeu i-a blestemat şi i-a pedepsit, i-a lăsat pe mâna Diavolului şi atunci ei ne-au chemat să-i ajutăm. Noi, demonii, ne-am răzbunat; sunt gata să-l apăr pe ultimul om, care este opera noastră.

Atunci W. S. 347-926 ceru cuvântul. «Tot ce bălmăjiţi voi aici nu este altceva decât un şir de absurdităţi, exprimate într-un limbaj rudimentar, depăşit, de neînţeles şi găunos. Pentru noi noţiunile de Dumnezeu, de greşeală, de mântuire, de păcat, de bine şi de rău, nu mai au de secole şi de secole, nici o semnificaţie. Omul devenise adevăratul şi unicul stăpân al lumii şi nu avea altceva de făcut decât să se ocupe de exploatarea resurselor planetei pentru a-si asigura existenţa. Noi am suprimat toate vechiile fantasmagorii idealiste, toate mitologiile, toţi idolii erelor primitive; toate astea au fost uitate. Liberul arbitru era o iluzie, dragostea, o ridicolă pierdere de vreme, virtutea, un vis plictisitor, individul, nimic altceva decât un atom, un număr, iar Dumnezeu, un concept inutil şi absurd. Viaţa automatizată, viaţa colectivă a distrus toate sentimentele stupide, emoţiile chinuitoare, gândurile zadarnice, suferinţele idioate, iubirile inutile. Toate aceste copilării, toate aceste superstiţii au fost la modă în epocile de barbarie ale culturii, din timpurile ce duc de la Platon la Dante şi de la Milton la Kant.

În orice caz, singurul care ar avea dreptul să mă judece este Hanuman: pe el, nu pe Adam al vostru îl recunosc ca primul meu părinte.»

Din păcate, ceea ce se poate citi din manuscris se opreşte aici. Celelalte pagini conţin note răspândite, prescurtări, nume ale altor personaje, începuturi de frază din care nu se poate reconstrui urmarea tragediei. Este şi opinia prietenului meu Ernesto Gimenez Cabalero, desăvârşit cunoscător al literaturii castiliene vechi şi moderne.