TINEREŢEA LUI DON QUIJOTE.

Granada, 7 aprilie în preţioasa colecţie de manuscrise cumpărată de mine acum câteva luni, la Londra, de la lordul Everett, am găsit, printre altele, o ciornă a acelor Mocedades de Don Quijote, ciornă autografă a lui Miguel Cervantes, rămasă până acum necunoscută tuturor specialiştilor în literatura castiliană. Am angajat un tânăr profesor din acest oraş care să se ocupe de descifrarea lui, să-l transcrie şi să-l traducă; astfel, am putut în fine citi această inedită preistorie a faimosului cavaler al Tristei Figuri.

Celebra operă a lui Cervantes ne prezintă, aşa cum toţi ştim, un Don Quijote de aproximativ cincizeci de ani, retras în locuinţa sa de la Argamasilla de Alba unde citea romane cavalereşti, în cele două părţi ale operei sale publicate până azi, nu ni se spune nimic, sau aproape nimic, despre viaţă dusă de el până în acel moment. Cu toate astea, se pare că Don Miguel a avut intenţia să istorisească şi tinereţea eroului său: moartea însă l-a împiedicat să dea o formă literară ciornei pe care o am acum în faţă.

Conform acestui manuscris, Don Quijote se trăgea dintr-o familie nobilă dar căzută în declin; din copilărie el se dovedi un suflet îndrăzneţ şi un spirit neliniştit. De cum ajunse băiat mare şi învăţă, cu un preot al locului, o leacă de latină şi de teologie, tatăl său îl trimise la faimoasa universitate din Salamanca, unde, la început, fu atras de profesorii de filosofie. Dar, după doi ani pierduţi cu studiul acestei plictisitoare discipline, tânărul nostru Alonso Quijana – acesta era adevăratul său nume – se scârbi de aceste aride acrobaţii spirituale şi de acest steril divertisment dialectic. El se îndreptă spre studiul literaturii şi chiar scrise cu plăcere romances şi redondillas cu subiecte amoroase, între timp se îndrăgosti de o frumoasă tânără, fiica unui judecător, care – chiar dacă numai prin surâsuri şi ocheade – îi dădu de înţeles că răspunde timidei şi violentei sale pasiuni, în fine, într-o seară, el reuşi să-i vorbească câteva minute; domnişoara, tremurând în întuneric, îi promise că va fi a lui şi numai a lui. Tânărul cavaler, nebun de fericire, începu să bată câmpii; el scrise pentru ea versuri atât de arzătoare încât – ne spune Cervantes -hârtia pe care scria mirosea a fum. Dar veni o tristă zi când tânărul îndrăgostit află că logodnica sa se căsătorise cu un doctor în drept, prieten cu tatăl său.

Don Quijote înţelese atunci din ce aluat sunt plămădite femeile, chiar şi cele care seamănă îngerilor şi prinse ură chiar şi pe poezie. Disperarea sa fu atât de mare încât ceru şi obţinu intrarea într-o mănăstire Carmelită. Din copilărie el fusese un creştin pios; acum, după trădarea iubitei, s-a convins că numai Dumnezeu merită întreaga sa dragoste. El rămase în această mănăstire mai mult de un an, încercând să atingă cel mai înalt grad al perfecţiunii spirituale. Dar spectacolul pe care i-l ofereau călugării, tineri şi bătrâni, erau pentru sufletul său curat altceva decât un bun exemplu. Cei mai mulţi se dovedeau leneşi şi indiferenţi, legaţi numai prin obiceiuri maşinale de îndatoririle de suprafaţă ale credinţei. Unii se arătau aroganţi, răi şi ipocriţi. Alţii chiar erau abrutizaţi de băutură şi se ţineau de femei. Viitorul Don Quijote avu curajul să se plângă de acest spectacol oribil şefului novicilor; din acel moment, acesta din urmă ajunse să-l duşmănească şi să-l copleşească cu pedepse nedrepte.

Într-o dimineaţă fu chemat de stareţul mănăstirii, care îi declară că nu este sigur de vocaţia sa religioasă: tânărul novice fu obligat să-si lepede haina călugărească şi să plece. Graţie protecţiei unuia dintre unchii săi, tânărul fu primit ca gentilom în Cameră, la Curtea din Madrid. Cervantes ne face să înţelegem că acesta a fost cel mai nefericit episod din viaţa eroului său. Avea aproape treizeci de ani, mintea sa se maturizase datorită amplelor lecturi şi lungilor meditaţii. Or, tot ce vedea în jurul său îl făcea să sufere. Corupţia marilor doamne, trufia nobililor, lăcomia miniştrilor, intrigile curtenilor, abjecţia subalternilor erau izbitoare şi răneau în fiecare moment sufletul său sensibil. Neputând rezista duhorii acestei cloace aurite, el ceru şi obţinu permisiunea Majestăţii Sale de a pleca în Lumea Nouă, în calitate de ofiţer al unuia din vice-regate. De la început tânărul Castilian încearcă o imensă plăcere parcurgând călare munţi şi păduri, printre popoare sălbatice, atât de diferite de locuitorii patriei sale. Totuşi, cu timpul, această nouă experienţă avu un sfârşit la fel de dureros ca şi precedentele, în calitatea sa de creştin şi gentilom, viitorul apărător al celor sărmani nu putu suporta să vadă atrocităţile şi nedreptăţile la care erau supuşi nefericiţii Indios. Cruzimea şi insolenţa conchistadorilor, lăcomia şi corupţia funcţionarilor guvernamentali, violenţele şi proastele moravuri ale soldaţilor îl umplură de dezgust şi de oroare.

În cinstita sa naivitate, el avu nefericita idee să denunţe aceste orori Consiliului Indiilor, care îşi avea reşedinţa la Sevilla. A fost trimis din Spania un inchizitor al regelui, care, cumpărat cu aur de vice-rege, scrise în raportul său că seniorul Alonso Quijana nu era decât un vizionar, un calomniator, un „desatinado loco' şi, ca urmare, puse să fie arestat. Readus în patrie, el fu închis în închisoarea Alba de Tormes; aici zăcu câţiva ani fără a fi judecat. Nefericitul, tulburat de această nedreptate infamă, căzu într-o formă de delir melancolic, de care nu s-a mai putut vindeca niciodată, în sfârşit, s-a considerat că este un bolnav nepericulos şi a fost pus în libertate. Ieşit din închisoare, n-a mai încercat să reînceapă o viaţă nouă; revenit în casa părintească, unde toţi ai săi muriseră, el încercă să se consoleze uitând urâciunea realităţilor care i se înfăţişaseră în atâtea feluri; el se refugie în regatul fanteziei eroice şi poetice, în acele poeme cavalereşti romanţioase în care îşi regăsea idealul său de cavaler creştin, îndrăgostit şi neînfricat.

Cum l-au captivat aceste lecturi efectuate în singurătate şi ce s-a întâmplat cu el după aceea, fiecare o ştie, dacă a citit capodopera lui Miguel Cervantes. Mi se pare totuşi că, în opera abea schiţată pe care o am în faţă, se află adevărata cheie şi justificarea fantezistelor fapte ale lui Don Quijote de la Mancha. Se poate înţelege, în fine, de ce bătrânul gentilom decepţionat, întristat şi obsedat, s-a izolat în propria casă, citind aceste cărţi de aventuri imaginare – singurele care îl puteau consola după aspra şi murdara realitate care îl făcuse să sufere până atunci. Cine nu cunoaşte tinereţea lui Alonso Quijana nu-l poate înţelege pe Don Quijote de la Mancha, omul matur şi extravaganţele sale pline de generozitate.