DUŞMANUL NATURII.

New Parthenon, 18 aprilie.

Acum câteva zile, plimbându-mă prin grădina vilei mele de pe malul mării, am observat că cel mai frumos dintre cireşii mei, care cu o zi înainte arăta ca un nor de flori, nu mai era decât un schelet descărnat, ca în ianuarie. Florile şi frunzele care în ajun îl acopeream, acum erau pe jos, transformate în gunoi umed şi murdar.

În timpul nopţii nu fusese furtună. Dezastrul se datora unei mâini de om. Cine putea fi autorul acestui sacrilegiu devastator.

În ziua următoare, o altă surpriză: toate rondurile mele cu narcise, toate glicinele de pe ziduri nu mai aveau nici o floare. Chiar şi gardurile vii, totdeauna verzi, dafinii, merişorii erau transformaţi în nişte mizerabile tufe de crengi moarte.

L-am chemat pe Harry, grădinarul meu şef, care constatase şi el dezastrul şi care părea mai speriat decât mine. El îmi aduse la cunoştinţă că şi terenul cultivat cu legume fusese răscolit, călcat în picioare, iar plantele smulse sau tăiate.

Fapta era mult prea gravă. Am telefonat imediat şerifului care sosi curând la vilă şi care rămase stupefiat, ca şi mine, de acest smintit masacru. „ în seara asta, spuse el, voi trimite aici doi oameni care vor supraveghea toată noptea şi vor surprinde pe răufăcător, dacă acesta va reveni.

În acea noapte şi în cea care a urmat, poliţiştii nu văzură pe nimeni şi nu auziră nimic. Dar în zorii celei de a treia zi am fost trezit de împuşcături şi de strigăte. Am coborât în grădină şi am văzut îndreptându-se spre mine un tânăr foarte palid pe care poliţiştii îl trăgeau cu brutalitate spre casa paznicului. După ce fu pus sub pază în una din camerele de la parter, i-am pus câteva întrebări.

Mai întâi rămase imobil şi mut, ca şi cum întrebările mele s-ar fi adresat altcuiva. Am avut răgazul să-l observ pe îndelete. Era blond şi delicat, cu o faţă ascetică de intelectual visător; curat îmbrăcat într-un costum gri-închis, cu mâini delicate, mâini de artist sau de femeie. Mă privea cu frumoşii săi ochi albaştri, luminoşi ca cei ai unui sfânt novice.

Şeriful, chemat prin telefon, sosi după câteva minute şi începu să îl interogheze pe necunoscut; el avu mai mult succes decât mine.

— Mă numesc David Bayton, spuse cu o voce blândă tânărul, am douăzeci şi cinci de ani şi sunt pictor. Nu am familie şi locuiesc la hotel Sanderson în Five Street. Mi-am făcut studiile la Boston şi mi-am expus lucrările la Philadelphia. Ce mai doriţi să ştiţi?

— Vrem să ştim un singur lucru şi cel mai important: d-voastrâ sunteţi cel care, în câteva rânduri, aţi distrus florile şi plantele din grădina domnului Gog?

— Da, eu.

— Şi de ce aţi făcut-o? Aveţi motive personale de ură împotriva domnului Gog.

— Nu. Nu am nici un motiv. Pe d-l Gog l-am văzut pentru prima oară acum câteva minute.

— Atunci cum puteţi explica gestul d-voastră smintit.

— Vă va fi oarecum greu să înţelegeţi motivele care m-au determinat să fac ceea ce am făcut.

— Asta nu e treaba d-voastră, Mr. Bayton; spuneţi ce aveţi de spus şi noi ne vom strădui să înţelegem.

— Veţi putea oare înţelege că, din copilărie, am urât poeţii, mincinoşii în versuri, escrocii cu diplomă. Veţi ajunge oare să înţelegeţi că i-am urât în special pentru banalele şi stupidele lor reprezentări ale primăverii? Adevărata primăvară, cea pe care eu am cunoscut-o pe când trăiam în mizerie, era zămislită din noroi murdar, dintr-un vânt tăios şi din putoare de bălegar. Primăvara voastră este rezultatul dibăciei scriitorilor şi grădinarilor şi ea reprezintă pentru mine o ofensă.

— Aţi spus că sunteţi pictor. Cum se poate ca un artist să comită o asemenea blasfemie împotriva operei lui Dumnezeu?

— Eu sunt într-adevăr pictor, dar sunt dintre aceia care s-au lepădat şi sper că pentru totdeauna, de umilitoarea fidelitate faţă de ceea ce este adevărat, faţă de natură, faţă de frumos; noi dorim să reprezentăm o lume a noastră, arbitrară şi metafizică, operă a spiritului nostru şi nu creaţia Dumnezeului vostru pentru şcoala de duminică.

— Eu nu am venit aici pentru a teoretiza despre artele frumoase. Mai aveţi declaraţii de făcut?

— Da, aş vrea să adaug că, în ochii mei, vegetaţia reprezintă o formă inferioară a vieţii pământeşti, o viaţă parazitară, pasivă, imobilă şi mută. Nu pot suferi să o văd şi, ori de câte ori pot, o distrug.

— Foarte bine şi mai departe?

— Vreau să vă mai spun încă, pentru că tot mă ascultaţi, că nutresc o ură specială împotriva florilor din momentul în care am aflat că nu sunt altceva decât nişte impudice exhibări sexuale destinate să atragă insectele pentru a le servi de intermediari pentru răspândirea polenului. Aceste flori, atât de poetice, pe care le mirosiţi cu atâta pietate d-voastră, persoane înţelepte şi virtuoase şi pe care le oferiţi castelor fecioare, nu sunt decât nişte organe genitale cărnoase şi vâscoase.

— Am înţeles şi apoi?

— Apoi, declar că detest, că vomit de greaţa pe care mi-o produce frumoasa voastră natură care se reduce în totalitate, chiar şi în regnul vegetal, la o luptă atroce pentru supravieţuire, la un război etern, la nn masacru reciproc. Este îndeobşte admis că un om civilizat, cultivat, bine crescut trebuie să admire sfânta, divina natură, în ceea ce mă priveşte, eu m-am revoltat din totdeauna împotriva acestei comune banalităţi. Pentru mine, natura este un haos neliniştitor şi misterios din care nu pot scăpa, dar care îmi întemniţează şi îmi ameninţă existenţa şi personalitatea. Este un dat impus şi ostil de la care nu mă pot sustrage decât prin revoltă şi distrugere. Dar nu sunt nebun, cum credeţi; cum nu pot sfărâma munţii şi nici să omor balene, mă răzbun pe fiinţele vii cele mai fragile şi fără apărare – pe plante.

— Aţi terminat?

— Mai există un motiv care mă împige spre asta, dar acesta este prea intim şi prea personal şi nu-l veţi afla niciodată.

— Să trecem peste asta. Singura problemă pe care eu mi-o pun este aceea de a şti dacă trebuie să vă bag în puşcărie sau dacă trebuie să vă conduc într-un azil de nebuni.

— Între una şi cealaltă nu e nici o diferenţă, spuse David Bayton surâzând; duceţi-mă unde vă este mai aproape.

Şeriful şi oamenii săi îl urcară pe tânăr într-o maşină şi plecară. Rămas singur m-am gândit la cele petrecute, în fond, acest pictor dement nu mi-a displăcut deloc. Trebuie să fac ceva pentru a-l pune în libertate.