UN CĂLUGĂR ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI.

Mănăstirea Zoographos (Muntele Athos), 9 iulie.

De câtăva vreme mă simt atras de locaşurile sfinte, fără să prea înţeleg de ce. Am vrut deci să vizitez şi această celebră mănăstire, unde, după câte mi s-a spus, trăiesc schivnici ce îşi consacră existenţa contemplaţiei, asemănători celor atât de des întâlniţi în Evul Mediu, însoţit de un bun interpret, cu cunoştiinţe de teologie, mi-am petrecut câteva zile în această fortăreaţă sacră, căţărată pe munte – fără însă a vedea nimic foarte diferit de ceea ce mai văzusem. Oameni cu glugi, aproape toţi bătrâni, aproape toţi cu bărbi sure sau albe, absorbiţi de gânduri şi taciturni, dar cu feţe luminoase.

Numai că astă noapte am trăit o aventură stranie. Eram găzdui! În clădirea pentru vizitatori a mănăstirii; primisem o cămăruţă ai cărei pereţi erau acoperiţi cu icoane aurite de o calitate mediocră. Era miezul nopţii şi încă nu adormisem, poate datorită numeroaselor ceşti de cafea băute în cursul zilei. Dintr-o dată am auzit deschizându-se încet uşa camerei mele şi am zărit o lumină. Un pic speriat, m-am ridicat în capul oaselor pe marginea patului şi am văzut intrând un bătrân călugăr, înalt şi bărbos care ţinea în mână un felinar. S-a apropiat încet de patul meu şi m-a pironit cu privirea sa arzătoare, fără să spună o vorbă. Mărturisesc că am rămas înmărmurit şi niţel înfricoşat, căci figura sa îmi amintea de alte feţe văzute de mine, acum câţiva ani, într-un sanatoriu de boli mintale.

Călugărul şi-a aşezat felinarul pe o poliţă fixată în perete şi, rămânând în picioare şi cu ochii pironiţi în ochii mei, m-a întrebat într-o engleză aleasă:

— Este adevărat? Este în întregime adevărat? Sunteţi cu adevărat sigur?

În primul moment n-am înţeles despre ce adevăr vorbeşte şi nu am răspuns; eram din ce în ce mai tulburat de această vizită necuviincioasă.

Veniţi de departe, a continuat călugărul, aţi voiajat în diferite zone ale lumii, aţi vorbit cu mulţi oameni aparţinând tuturor raselor şi tuturor religiilor şi înţeleg că sunteţi atras de problemele religioase. De asta vă întreb tocmai pe d-voastră, dacă credeţi că ceea ce învaţă şi profesează religia noastră este adevărat, absolut adevărat.

L-am răspuns că nu sunt nici teolog, nici sfanţ şi că nu mă simt capabil să rezolv, aşa în fugă, o asemenea problemă. Am adăugat că, la această întrebare, fiecare trebuie să-si răspundă singur, în funcţie de ce ştie şi de propriile sale experienţe spirituale.

Ca şi când nu m-ar fi înţeles, călugărul reluă din ce în ce mai aprins:

— Poate nu înţelegeţi de ce vă întreb cu atâta nelinişte. Trebuie să înţelegeţi că sensul vieţii mele, întreaga sa valoare, depinde de răspunsul d-voastră. Când eram copil, eu am crezut tot şi, în dorinţa mea de a duce o viaţă exemplară care să mă apropie de Dumnezeu, m-am făcut călugăr. Gândiţi-vă că sunt şaizeci de ani de când duc această viaţă, o viaţă de singurătate, de renunţări, de sacrificii, de umilinţă şi de rugăciuni. Or, în ciuda solidităţii vocaţiei mele monahale, de câtva timp mă simt asaltat de îndoieli groaznice. Dacă această credinţă a mea nu corespunde adevărului, dacă viaţa de apoi este numai o născocire a speranţelor noastre, dacă nu voi primi ca răsplată fericirea eternă… Gândiţi-vă la asta! Se cheamă că am făcut cel mai absurd schimb din câte se pot imagina; că am refuzat unicele bunuri reale pe care mi le-a oferit această unică viaţă ce mi-a fost acordată; că am dat totul fără să obţin nimic. Nu am cunoscut niciuna din bucuriile care alină necazurile muritorilor. M-aş fi putut bucura de dragostea femeilor, de mândria de a fi tată, de cunoaşterea altor ţări sau a artelor, poate de bucuriile pe care le oferă puterea sau faima. Nu am trăit ca un om viu, ci ca un automat în serviciul Domnului. Dar dacă Dumnezeu nu ar exista? Dacă niciuna din promisiunile făcute nu ar fi respectate? Am dus timp de şaizeci de ani o viaţă monotonă, închisă, săracă, melancolică, având ca singură garanţie o credinţă care acum se clatină şi câteodată se stinge de tot, aruncându-mă în braţele disperării. Nu aş vrea să mă fi înşelat, nu aş vrea să fi dat o livadă aurită pe un pumn de cenuşă uscată. Nu aş vrea ca temeiul vieţii mele de prizonier visător să se fi sprijinit pe neant. De aceea merg noaptea la toţi cei ce vin de departe, din lumea oamenilor şi-i întreb dacă tot ce am crezut şi am sperat eu până acum este adevărat, absolut adevărat. Răspundeţi-mi în numele lui Dumnezeu, sau în numele Satanei.

În sfârşit, am înţeles că am de-a face cu un nefericit delirant urmărit de o obsesie.

Sperând să-l liniştesc, m-am străduit să-l conving că, în orice caz, alegerea sa a fost cea mai bună, că viaţa între oameni te face să plăteşti prea scump cele câteva clipe de plăcere imaginară pe care ţi le oferă; o viaţă izolată şi liniştită, ferită de decepţii şi de trădări, este prin ea însăşi o mare recompensă, chiar dacă după moarte nu vei obţine nici o recompensă.

Călugărul mă asculta cu îndoială clătinându-si capul. Faţa sa căpăta o expresie mai rătăcită şi mai crispată, ca cea a unui condamnat care îşi ascultă sentinţa. Apoi, fără să spună o vorbă, îşi luă felinarul şi dispăru fără a mă saluta. Avea pretenţia să-i demonstrez în câteva formule, more geometrico, existenţa lui Dumnezeu şi realitatea Mântuirii? Numai un nebun putea avea o asemenea pretenţie.

Trebuie să recunosc că nu mi-am putut reveni după tulburarea pe care mi-a produs-o această neobişnuită vizită: nu am închis ochii toată noaptea. Voi părăsi chiar azi Muntele Athos.