Institutul regresului

Honolulu, 6 martie.

Institutul ştiinţific pentru regresul uman se află într-o mică vale împădurită la optsprezece mile de oraş. Directorul său, bine cunoscutul biolog australian, Austen Finlay, mi-a scris în mai multe rânduri, rugându-mă să vizitez acest institut, unic în lume, care are deja mai mulţi ani de existenţă, în final i-am putut accepta invitaţia şi nu-mi pare rău că am făcut drumul până aici numai pentru această vizită. Dr. Finlay m-a primit cu o distinsă politeţe, lucru surprinzător pentru un om care la prima vedere pare aspru, morocănos şi greu accesibil. Este complet chel şi complet ras, cu ochi mari cenuşii, cam bulbucaţi, un mare nas cârn şi buze palide şi cărnoase. Este îmbrăcat ca un fermier în vacanţă, cu o cămaşă albastră decoltată şi pantaloni scurţi din velur negru.

— Prima mea lectură din tinereţe, îmi spuse el, a fost Insula doctorului Moreau a lui Wells, care m-a impresionat enorm: cartea asta m-a decis să studiez biologia. Visam ca mai târziu să transform în realitate ceea ce Wells visase cu bogata sa imaginaţie de profet ştiinţific. Desigur, cunoaşteţi această lucrare: vă amintiţi că doctorul Moreau încearcă să transforme în oameni, animale adunate de el într-o insulă pentru a le educa şi a le metamorfoza. Imediat ce am terminat, la Cambridge, studiile mele de zoologie comparată şi de biologie generală, m-am întors în patrie unde am găsit cu uşurinţă fondurile necesare pentru marea mea experienţă. Această încercare, urmată cu tenacitate timp de mulţi ani, s-a terminat, ca şi cea imaginată de Wells, printr-un eşec răsunător. Chiar şi câinii şi maimuţele, care păreau a fi animalele cele mai uşor de umanizat, s-au dovedit îndărătnice. Se puteau obţine câini savanţi şi maimuţe îmblânzite, dar numai de o manieră cu totul superficială, cumva automată şi mecanică. N-am obţinut nimic care să semene, măcar pe departe, cu inteligenţa şi cu atât mai puţin cu sufletul omului. Felinele, în special, s-au arătat cu îndărătnicie refractare la toate eforturile mele de a le aduce la rangul de antropoide.

Acest eşec mi-a răsturnat complet concepţiile şi m-a pus pe gânduri. Numai lui Dumnezeu îi este permis să transforme fiinţele trecându-le dintr-o stare inferioară într-o alta superioară, aşa cum o demonstrează teoria transformistă, acceptată acum de toţi biologii, chiar şi de cei ce aparţin Bisericii creştine.

Dar omul, demiurg începător şi mult prea îndepărtat de puterea divină, poate şi el reuşi cu condiţia să facă drumul invers: el poate face ca ceea ce este superior să regreseze spre inferior. Treaba asta e desigur mult mai uşoară, pentru că nu cere să adaugi, deci să creezi, ci să iei, deci să sărăceşti şi să reduci, operaţii care sunt posibile chiar şi pentru maimuţele Domnului.

Această idee m-a făcut să înfiinţez, acum paisprezece ani, Institutul ştiinţific pentru regresul uman: asta m-a costat o osteneală imensă şi mari cheltuieli, dar mi-a permis să ajung aproape în întregime la scopul propus. Ştiţi că mulţi oameni sunt desgustaţi, până la greaţă, de condiţia lor de oameni care gândesc şi sunt responsabili. De la cinicii greci şi până la materialiştii secolului al XVII-lea, numeroşi oameni au invidiat animalele pentru pacea şi simplitatea vieţii lor. În loc să urmez exemplul doctorului Moreau, am preluat, prin metode practice şi ştiinţifice, mitul vrăjitoarei Circe: vă amintiţi că însoţitorii lui Ulisse, transformaţi în porci, n-au acceptat toţi, de bună voie, să redobândească condiţia de oameni.

În consecinţă, nu a fost greu să găsesc o duzină de oameni dispuşi să se supună cu bucurie experienţelor mele de abrutizare metodică. Cu toate astea am exclus sălbaticii, pentru că transformarea lor în veritabile animale ar fi dat ocazia unor maliţioase comentarii. Exemplarele alese de mine aparţin rasei albe din lumea civilizată: printre alţii, am chiar şi un profesor de filosofie, sătul şi obosit de acrobaţiile verbale ale înaintaşilor săi.

Trebuie să mărturisesc că n-am reuşit, de o manieră satisfăcătoare, toate metamorfozele pe care le-am încercat; dar cele care mi-au reuşit cel mai bine – şase în total – sunt proba de netăgăduit a justeţei teoriei mele: nu pot fi aduse animalele la stadiul de om, dar pot fi foarte bine aduşi oamenii la stadiul de animale, chiar şi fără intervenţia biologilor. E adevărat că a trebuit să mă mulţumesc cu animalele-model cele mai comune, ce pot fi descoperite uşor, în nuce, în cei mai mulţi dintre semenii noştri. Astfel am putut obţine un urs, un lup, un porc, o hienă şi chiar un şacal. Cu toate astea, capodopera institutului meu este omul gorilă, care în afară de câteva particularităţi fiziologice, este o minunată imitaţie a acestui simpatic primat.

Dar vreau să judecaţi singur perfecţiunea acestor facsimile. Aceşti şase foşti oameni sunt perfect sănătoşi, au renunţat la facultăţile lor umane, ca de exemplu la limbajul articulat şi aproape tot timpul sunt bine dispuşi. Ei ţin să-mi arate, prin mormăituri aş zice afectuoase şi chiar drăgăstoase, recunoştiinţa lor de a-i fi făcut să regreseze treptat spre această nouă stare mai puţin penibilă. Aceste rezultate au o importanţă decisivă pentru progresul biologiei; dar din punct de vedere moral pot fi considerate ca o contribuţie neaşteptată la acest pios deziderat: diminuarea necazurilor oamenilor.

Profesorul m-a condus apoi să văd pe cei şase ex-oameni ai săi aflaţi în diferitele ţarcuri, metodic dispuse de-a lungul văii. În primul am putut vedea… (în manuscrisul jurnalului lipseşte ultima parte a relatării anunţate de Gog).