REVANŞA SĂLBATICULUI.

Apia (Arhipelagul Samoa), 4 octombrie.

Cea mai frumoasă amintire pe care o voi păstra despre aceste insule, este o conversaţie purtată, acum câteva zile, cu un bătrân polynezian, pe veranda casei unui pastor metodist la care mă aflam în vizită.

Cum am putut afla mai târziu de la pastor, bătrânul, unul dintre cele mai frumoase exemplare ale rasei sale, cu o figură deschisă şi delicată, se convertise la creştinism şi voiajase în Europa şi în Statele Unite; se numeşte Wukaawa, are în jur de şaptezeci de ani şi vorbeşte cu uşurinţă o engleză de bună calitate.

Discutam despre civilizaţia anglo-saxonă, despre cuceririle şi erorile sale şi, printre altele, despre distrugerea aproape totală a raselor considerate primitive, operă a burgheziei creştine din Londra şi New-York.

— Forma cea mai gravă de orbire a acestor domni, îmi spuse Wukaawa, o constituie faptul că ei se consideră „Civilizaţi”, în comparaţie cu noi ceilalţi, „Sălbaticii”. Dacă aceşti oameni ne-ar cunoaşte un pic mai bine şi ar cunoaşte istoria propriilor lor popoare, şi-ar da seama cu stupoare, ruşine şi remuşcări, că această distincţie, atât de utilă intereselor lor şi măgulitoare pentru orgoliul lor, nu există în realitate. „Civilizaţii” au printre ei un număr mare de „Sălbatici” sau şi mai exact, aşa zişii „Sălbatici” seamănă aşa zişilor civilizaţi în tot ce ţine de viaţa obişnuită, îmi sunt suficiente numai câteva exemple pentru a demonstra că nu jonglez cu paradoxuri şi că nu sunt altceva decât un observator cinstit a tot ceea ce se petrece în lume.

Să începem cu războiul – unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei omenirii. La triburile sălbatice războiul are ca scop jaful; or, la fel se întâmplă – dar de proporţii mult mai mari – şi la popoarele „Civilizate” care atacă alte naţiuni pentru a-si însuşi teritorii, oraşe, bogăţii şi alte prăzi.

Se reproşează că intră în război pe neaşteptate, prin surprindere, fără declaraţie prealabilă. Dar acelaşi lucru s-a întâmplat, cam peste tot, în ultimul război mondial şi asta au făcut-o „Civilizaţii”. Tot ei, ca şi primitivii, şi-au omorât prizonierii învinşi sau i-au transformat în sclavi.

Astăzi, în toate ţările aşa zise „progresiste” se încearcă prin diferite mijloace, paşnice sau violente, să se stabilească o comunitate de bunuri, numind aceasta comunism sau socialism. Dar se uită că la vechile triburi sălbatice proprietatea privată nu era cunoscută; absolut tot aparţinea clanului, altfel spus comunităţii.

Popoarele civilizate se laudă că au ajuns, după lupte seculare, la democraţie. Dar în toate societăţile primitive, guvernarea era exercitată de un consiliu al bătrânilor, care trebuia să dea seamă de actele sale adunării adulţilor.

Se afirmă că sălbaticii nu au nici un fel de cunoştiinţe în afara magiei. Poate, dar şir James Frazer a demonstrat profunda asemănare între ştiinţă şi magie. Amândouă îşi propun să pună în slujba omului forţele naturii, acţionând asupra esenţei universale a lucrurilor, pe care noi o numim mana şi pe care d-voastră o numiţi materie sau energie. Iar dacă vorbiţi de vrăjitoarele noastre, mi-e suficient să amintesc că marile oraşe ale Occidentului, chiar în zilele noastre, sunt pline de magi masculi şi femele, de prezicători şi de ocultişti, de vrăjitoare şi necromanţi şi că toţi aceşti oameni fac afaceri excelente. Chiar Hitler se sfătuia, înainte de a lua o decizie, cu specialişti în ştiinţele oculte. Se spune, în plus, că religiile primitivilor se limitau adesea la cultul străbunilor. Dar acelaşi lucru se întâmplă astăzi naţiunilor ce se laudă a fi cele mai inteligente şi mai înclinate spre pozitivism. Religiile, care au ca izvor revelaţia, se mărginesc din ce în ce mai des la nişte resturi de simboluri şi ritualuri, fără un adevărat conţinut de credinţă vie, în timp ce cultul morţilor este astăzi unul dintre cele mai des îmbrăţişate, chiar şi de atei şi de indiferenţi. Gândiţi-vă la mumia lui Lenin de la Moscova, devenită obiect de adoraţie; ea probează că acest cult al morţilor şi al relicvelor lor este singurul care a rezistat contestărilor scepticismului şi materialismului.

Distracţiile preferate ale oamenilor, săraci sau bogaţi, din ţările civilizate – mă refer la abuzul de băuturi obţinute prin fermentaţie, dansurile delirante, petrecerile cu măşti, muzica zgomotoasă şi animalică – sunt identice celor întâlnite la sălbatici.

Cât despre promiscuitatea sexuală, reproşată câteodată primitivilor şi de cele mai multe ori pe nedrept, mai bine să nu vorbim. Frecvenţa adulterului, înmulţirea tuturor felurilor de prostituţie, mereu crescândul succes al invertiţilor şi pervertiţilor, arată că, în materie de corupţie sexuală, civilizaţii îi depăşesc cu mult pe sălbatici.

Sălbaticii umblă goi, câteodată datorită climei, altădată din sărăcie. Dar e destul să vizitezi, vara, plajele de pe malul mării, să asişti la exibiţionismul unor făpturi pe jumătate goale în teatre sau stadioane, să te apropii de coloniile de nudişti care înfloresc azi în ţările nordice, pentru a înţelege că civilizaţii, chiar şi pe acest tărâm, seamănă cu cei mai detestaţi dintre sălbatici.

Chiar şi ciudăţeniile modei feminine fac să semene perfect bogatele civilizate cu sărmanele sălbatice, la fel de inconştiente de ridicolul lor. Unele doamne din Paris sau din New York ne par nouă, sălbaticilor, la fel de extravagante şi de comice, cum li se par extravagante şi comice vizitatorilor europeni femeile din Nigeria sau indigenele din Tasmania.

Chiar şi tatuajele polinezienilor au ajuns foarte la modă printre criminalii Italiei sau ai Franţei, printre femeile de proaste moravuri şi printre filfizonii din Anglia şi din Statele Unite.

Aş vrea să ştiu, concluziona Wukaawa, care sunt de fapt diferenţele esenţiale şi substanţiale între aşa zişii „civilizaţi” şi aşa zişii „sălbatici”. Aparenţele exterioare, deghizările, accesorile, vocabularul sălbăticiei civilizate sunt în mare parte diferite – putem spune chiar mai ipocrite şi mai periculoase – dar structurile intime ale existenţei, gusturile, moravurile, miturile sunt peste tot aproape identice. Civilizatul care îl dispreţuieşte pe primitiv îşi bate joc de propria sa soţie, se condamnă pe sine.

Înţeleptul polinezian nu mai spuse altceva, dar nici eu, nici pastorul metodist n-am fost în stare să adăugăm o vorbă de contestare a faptelor de netăgăduit expuse de Wukaawa.