MOARTE MORŢILOR!

Oraşul Mexic, 25 aprilie

~ Domnule, îmi spuse tânărul îmbrăcat în negru care stătea alături de mine în sala pustie a barului Revoluţiei, aparţineţi partidului celor vii sau partidului morţilor?

În loc de răspuns, l-am privit cu atenţie, fiindcă până atunci nu-i remarcasem prezenţa. Avea o figură prelungă ca cea a unora din modelele lui El Greco; brun şi descărnat, cu mustăţi scurte şi negre, doi ochi de obsedat ca cei ai unei pisici sălbatice care îşi pândeşte prada. Aspectul său avea ceva ciudat: ceva de bandit şi în acelaşi timp, ceva de poet; prin unele trăsături amintea de strămoşi indieni.

La început am crezut că băuse prea mult şi mi-am amintit că beţivilor trebuie să le vorbeşti cu sinceritate. L-am răspuns că nu înţeleg prea bine întrebarea.

— Sunteţi bătrân, afirmă el cu dispreţ; ar trebui să ştiţi mai bine decât mine că morţii îi domină şi îi subjugă pe cei vii în mii de feluri. Morţii sunt morţi, fie, dar ei sunt infinit mai mulţi decât cei vii şi în războaie superioritatea numerică triumfă. Morţii nu au nimic de pierdut, ei sunt siguri de imunitatea lor şi de faptul că nu pot fi pedepsiţi. Morţii sunt tiranici, vicleni, răi: vai de cel care nu ştie să se apere de morţi. Cu ei nu poţi decât pierde. Amintiţi-vă vechea formulă a dreptului francez: le mortsaisitle vi f. Morţii au un altăt atotputernic: frica şi superstiţiile celor vii. Mă urmăriţi?

— Vă urmăresc, dar nu înţeleg bine ce doriţi să demonstraţi şi unde vreţi să ajungeţi.

— Nu sunteţi faimosul Mr. Gog? Mi s-a spus că nu sunteţi numai bogat dar şi inteligent, ceea ce este excepţional pentru un om bogat. Poate m-au informat greşit şi, în acest caz, vă cer scuze că v-am ţinut un discurs ce depăşeşte inteligenţa unui simplu proprietar de dolari.

— Un pic de răbdare, prietene. Poate voi ajunge să înţeleg ceva dacă vei avea bunăvoinţa, să adaugi câteva clarificări mai precise. Orice idee mă atrage, niciuna nu mă sperie.

— Vă voi consacra încă zece minute, nu mai mult, fiindcă nu am timp de pierdut. Vă voi spune că vreau să proclam şi să conduc cea mai formidabilă revoluţie pe care pământul a putut-o vedea de la potop încoace. Revoluţia celor vii împotriva morţilor. Noi avem naivitatea să credem că morţii nu există. Dimpotrivă, de veacuri ei invadează pământul pe care trăim, ne fură timpul, ne stăpânesc gândurile, ne tiranizeză cu imaginaţia şi voinţa lor. Morţii sunt stăpânii celor vii. Trebuie pus capăt acestei viclene şi permanente sclavii.

Uitaţi-vă la şcolile noastre: o mare parte a timpului este cheltuită cu învăţarea şi cunoaşterea treburilor, aventurilor, necazurilor şi teoriilor morţilor. Istoria, devenită idolul epocii moderne, nu este decât o lungă şi plictisitoare Carte a Morţilor.

În politică, suntem obligaţi să dăm ascultare unor constituţii, unor legi, unor obiceiuri şi unor formule care, aproape toate, sunt testamente ale morţilor, în viaţa noastfă privată trebuie să respectăm ceea ce se cheamă ultimile dorinţe ale morţilor, scrisorile lor, testamentele lor. În ţările catolice preoţii sunt zilnic ocupaţi cu oficieri şi ceremonii destinate mântuirii sufletelor morţilor. Muzeele noastre sunt pline cu opere ale morţilor deveniţi celebri; prestigiul vechimii lor îi impresionează pe tineri; ele slăbesc spiritele şi, cât le stă în putinţă, împiedică naşterea noului. Mulţi artişti se supun şi acum canoanelor sculpturii greceşti, veche de douăzeci şi cinci de secole, ca şi preceptelor unor pictori morţi de acum cinci sute de ani.

În pieţele noastre publice se lăfăie defuncţi iluştri, când călare, învârtind o sabie ameninţătoare, când aşezaţi, absorbiţi de gânduri, împopoţonaţi în haine ieşite din modă.

În toate ţările lumii există mii de imbecili, de spiritişti, de magi, de metafizicieni care pretind că pot chema morţii sau cel puţin că pot avea unele raporturi misterioase cu ei.

În fine, pe deasupra, morţii ocupă o imensă suprafaţă de teren. Cimitirele, care se înmulţesc şi se lărgesc în fiecare zi, devin un pericol, în permanentă creştere, de înfometare a celor vii. Populaţia creşte şi, în acealşi timp, suprafeţele cultivabile, care procură hrana celor vii, sunt invadate de „locurile de veci ale morţilor”. Dacă necropolele antice nu ar fi fost distruse cu timpul, astăzi nu ar mai exista nici un hectar liber pe care să putem cultiva grâu. Dar au rămas încă prea multe morminte, prea multe movile şi coloane funerare, prea multe cimitire şi capele. Ori noi îi vom omorî din nou pe morţi, ori va trebui să murim peste câtva timp înfometaţi ca nişte câini.

Veţi înţelege acum, sper, necesitatea – ce spun eu – urgenţa revoluţiei pe care încerc să o provoc. Trebuie, cât mai repede posibil, să schimbăm actuala stare a lucrurilor, care se manifestă prin dominaţia celor dispăruţi asupra celor vii. Cuvântul de ordine? L-am găsit: Moarte morţilor! Trăiască cei vii!

Vreţi să mă ajutaţi cu banii d-voastră? Vor trebui sume considerabile pentru propagarea ideilor noastre, pentru distrugerea monumentelor şi cimitirelor, pentru suprimarea tuturor trădătorilor, complici şi partizani ai morţilor, care se află printre noi. Doriţi să fiţi unul dintre susţinătorii noştri sau una din victimile noastre?

— În sfârşit, am răspuns, am înţeles foarte bine sensul şi scopul discursului d-voastră. M-aţi convins că morţii sunt mai puternici decât cei vii: tocmai din acest motiv, pentru că sunt deja bătrân, cum aţi avut amabilitatea să remarcaţi, prefer să aparţin partidului celor mai puternici.

Tânărul îmbrăcat în negru rămase un moment buimăcit: am profitat de încurcătura sa pentru a ieşi din bar şi a mă sui în maşina care mă aştepta afară.