PREDICA DESPRE ORGOLIU.

Bogota, 26 august.

Căţărat în munte. Bogota este un oraş frumos, prietenos şi plin de prospeţime. Aici lenea nu dă remuşcări şi gândirea nu oboseşte. Plimbându-mă într-o seară pe o stradă lungă, strâmtă şi puţin circulată, m-am trezit într-o piaţă în formă de triunghi isoscel, acoperită cu iarbă. Pe latura bazei, care era şi cea mai mare, se vedea un edificiu în care, după câteva momente de incertitudine, am putut recunoaşte o biserică. Cu toate astea, era o biserică total diferită de toate cele pe care le mai văzusem.

O foarte înaltă faţadă, pătrată, fără ferestre sau alte deschizături. Centrul acestui enorm pătrat era acoperit cu un mozaic ce-l reprezenta pe Isus, al cărui cap încoronat cu spini atingea marginea de sus a faţadei. Nu era pironit pe cruce, ca de obicei, ci cu braţele ridicate, părând să cheme la el trecătorii. M-am oprit să-l contemplu şi atunci mi-am dat seama că sub picioarele sale, la suprafaţa solului, se deschidea o mică uşă strâmtă, care, după cât se părea, era singura intrare a acestei bizare biserici. M-am apropiat de această poartă: era atât de scundă încât a trebuit să-mi aplec capul şi umerii pentru a intra.

Mă găseam într-un spaţios atrium dreptunghiular, pavat cu marmură neagră şi luminat de lampadare cu şapte braţe care atârnau de plafon.

Acesta era pustiu, fără altar şi fără icoane, dar pereţii erau ocupaţi de confesionare în formă de piramidă, închise şi întunecate ca nişte morminte. Privind mai bine am putut distinge, în fund, chiar în faţa mea, primele trepte a două scări care ar fi trebuit să conducă, spre o biserică subterană. Am coborât pe scara din dreapta şi, într-adevăr, am ajuns într-o biserică mare cu trei naosuri, luminate prin două rânduri de ferestre rotunde, ce se deschideau spre cerul limpede. Pereţii, sub aceste ferestre, erau acoperiţi cu mozaicuri în stil bizantin, cu mult albastru şi mult aur. Coloanele masive şi maiestoase, erau din marmură roză, cu vine negre, în capătul naosului central, dar la o oarecare distanţă de altar unde străluceau sute de lumânări aprinse, era ridicat, puţin deasupra solului, un amvon din lemn alb, foarte modest, chiar sărăcăcios. Naosul era plin de oameni ce stăteau în picioare: femei cu eşarfe pe cap, bătrâni cu chelie sau cu părul alb, tineri bruneţi în haine de culori deschise, indieni care căscau tot timpul etalându-si dinţii strălucitori. Toţi aveau aerul că aşteaptă ceva sau pe cineva; m-am rezemat de o coloană şi am aşteptat şi eu alături de ei.

La un moment dat am auzit timbrul de argint al unui clopoţel şi am văzut urcând în amvon un preot înalt, cu capul acoperit de un voal negru brodat care îi acoperea faţa până la gură.

El recită câteva rugăciuni în latină, apoi, într-o excelentă Castiliană, cu o voce sonoră, îşi începu predica.

— Fraţi şi surori, spuse el, am văzut împreună zilele trecute, felul şi gravitatea fiecăruia din cele şapte păcate capitale. Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre un adevăr pe care nimeni nu l-a spus până acum creştinilor. Aş vrea să proclam în această biserică, închinată Umilinţei Maicii Domnului, că aceste şapte păcate se reduc de fapt la unul singur: păcatul trufiei.

— Să ne gândim, de exemplu, la motivele mâniei: acest oribil păcat nu este altceva decât o formă de exprimare a orgoliului. Orgoliosul nu suferă să fie contrazis, orgoliosul se simte ofensat de cea mai măruntă opoziţie a cuiva, de cel mai justificat reproş, orgoliosul vrea mereu să aibă ultimul cuvânt în faţa celor pe care îi consideră ca inferiorii săi; din acest motiv el se lasă pradă injuriei, furiei şi turbării.

Gândiţi-vă la un alt păcat, la fel de odios şi de blestemat: invidia. Orgoliosul nu poate concepe ca altul să aibă calităţi şi şanse mai mari decât ale sale; trăind cu iluzia superiorităţii sale faţă de ceilalţi, orgoliosul nu poate suporta să vadă pe alţii ajunşi mai sus decât el, mai onoraţi şi mai lăudaţi, mai puternici şi mai bogaţi. Invidia nu este decât o consecinţă şi o manifestare a orgoliului.

Orgoliul se manifestă clar şi în cazul respingătorului păcat al desfrâului. Bărbatul desfrânat este cel care doreşte să supună voinţei sale şi plăcerii sale un număr cât mai mare de femei docile şi binevoitoare. Femeia desfrânată este cea care vrea să supună dorinţei şi vanităţii sale un număr cât mai mare de bărbaţi şi să-i sustragă drepturilor şi dorinţelor celorlalte femei. Frenezia posesiunii trupeşti are la origine iluzia dominării reciproce, altfel spus acel libido rfominandi, care este adevărata sursă a orgoliului. Posesiunea carnală dă senzaţia de a fi stăpânul celuilalt, adică superior acestuia; a fi iubit înseamnă a fi preferat celorlaţi, altfel spus, o creatură privilegiată. Toate astea nu sunt altceva decât semnul unui orgoliu orb.

Este mai dificil de recunoscut orgoliul în mârşavul păcat al lăcomiei. Dar aici, ca întotdeauna, ne vine în ajutor Sfânta Scriptură. Când şarpele, simbolul orgoliului, a vrut să o ispitească pe Eva, de ce mijloc s-a folosit, în afară de promisiunile sale înşelătoare? I-a oferit femeii un fruct atrăgător ca aspect şi plăcut la gust. Amintiţi-vă, de asemenea, că Domnul Nostru Isus Hristos, cu ocazia ultimei Cine, a oferit trădătorului pâine muiată în vin, adică cea mai tentantă dintre bucate, după ce spusese că Satan, adică orgoliul pusese stăpânire pe Iuda. Astfel, cei ce găsesc voluptate umplându-si burta şi depăşind nevoia de a-si 'stampară foamea se înrudesc cu cei orgolioşi; ei încearcă să-si dovedească bogăţia şi talentul în arta de a gusta şi de a înghiţi, adică superioritatea, prin această bravură animalică.

Chiar zgârcenia, iubiţii mei fraţi, adică aviditatea de bani şi de alte bunuri pământeşti, este strâns legată de trufie. Zgârcitul este cel care vrea ca tot ce există să-i aparţină, cel care refuză să cedeze celorlalţi măcar o fărâmă din comoara lui. Visul său este să devină cel mai bogat om, înconjurat de o gloată de săraci, ştiind că cel bogat, în această lume stupidă şi perversă, este respectat, lăudat, onorat, implorat şi servit ca un monarh. Pentru avar, bogăţia este, înainte de toate, mijlocul de a-si satisface dorinţa de a domina.

Nu ne mai rămâne acum decât să aruncăm o privire asupra ruşinosului păcat al lenei. Dacă vă gândiţi bine, leneşul este cel care speră, care pretinde să trăiască de pe urma muncii altora, ca şi cum ceilalţi ar trebui să-i plătească acest tribut pentru inferioritatea lor în raport cu el, sau ca şi cum munca ar fi un lucru nedemn pentru trufaşa sa superioritate. Leneşul este cel care nu face nimic, care nu întreprinde nimic pentru a-si ameliora sufletul sau condiţia şi e uşor de dedus din asta că el se consideră deja perfect, mai bun decât cei din jur; or, veţi recunoaşte în această atitudine afirmarea omni-prezentului orgoliu.

Sper să vă fi demonstrat, chiar dacă sumar, justeţea tezei mele, că nu există decât un singur păcat ce se manifestă în şapte feluri; păcatul diavolesc al trufiei. Din ceea ce v-am spus putem trage o groaznică concluzie: Creştinilor li se cere să urmeze exemplul lui Hristos care, înainte de toate, a fost sublimul simbol al umilinţei, pentru că El, un Dumnezeu, a ajuns până acolo încât să se coboare pe pământ luând înfăţişare de om. Dar Creştinii, cel puţin o mare parte din ei, sunt păcătoşi şi, în această postură de păcătoşi, ei îmbracă diferitele veşminte ale trufiei, crima capitală a lui Lucifer. Deci ei renunţă să-l imite pe Isus pentru a-l imita pe diavol. Astfel, noi toţi, sub numele de Creştini, nu suntem altceva decât imitatorii Satanei.

În acest moment, predicatorul îşi ridică voalul ce-i acoperea faţa şi i-am putut vedea obrajii brăzdaţi de lacrimi. El îngenunche pe podeaua anvonului şi continuă.

— În situaţia că eu, expunându-vă această doctrină pe care o consider plină de adevăr şi în acelaşi timp nouă, voi fi căzut în păcatul trufiei, aşa cum ni se întâmplă tuturor, cer în genunchi iertare lui Hristos, Domnul şi Stăpânul meu şi vouă tuturor, fraţi şi surori, care m-aţi ascultat cu umilă răbdare.

Cuvintele ciudatului preot se întrerupseră în hohote de plâns. Alte hohote, gemete şi suspine se auziră din rândurile auditoriului.

M-am desprins de coloana de care mă rezemasem, au urcat scara, am traversat atriumul, m-am aplecat ca să pot trece prin mica uşă aşezată la picioarele Mântuitorului şi am ieşit în piaţa pustie acoperită cu iarbă. Am simţit că respir mai liber, dar mărturisesc că eram nespus de bucuros că ascultasem această predică.