SIHĂSTRIE PE APĂ.

Philadelphia, 8 august.

Iarna anilor 33-34 s-a dovedit dezastruoasă pentru nervii şi plămânii mei. Nu puteam sta locului, totul mă agasa. Oamenii îmi produceau dezgust, oraşele mă oboseau, munţii mă striveau. Nu am nici o stimă pentru medici dar, cu toate astea, îi consultam doar pentru a mă amuza de încurcătura în care îi puneam. Unul dintre ei, mai puţin idiot decât ceilalţi, îmi înţelese jocul şi îmi zise: „Mare şi singurătate”.

Am parcurs toate coastele Floridei, ale Provenţei şi ale Greciei, căutând o casă izolată pe malul mării. Am vizitat multe, dar niciuna nu mi-a plăcut. Toate se aflau în vecinătatea unei şosele, unei plaje sau a unui oraş: ar fi trebuit să văd şi să suport curiozitatea unor oameni pe care nu îi alegeam eu. Atunci m-am gândit să-mi cumpăr o casă plutitoare şi cu care să pot chiar naviga, în care să pot locui liniştit, aproape singur, în mijlocul mării. Din întâmplare, am găsit ce căutam la Rejkiawik, în Islanda. Era un vas mare de agrement, echipat de formă cu catarg şi pânze, ce dispunea de un comod apartament, situat la proră (un dormitor, un salon şi o cameră de lucru), separat de cabinele căpitanului şi ale echipajului. Am găsit un căpitan de vas şi un echipaj format din şapte oameni dispuşi să semneze un lung contract de îmbarcare. Mi-am luat cu mine un secretar, un valet şi un bucătar. Am încărcat la bord mari cantităţi de provizii, o bibliotecă, cărţi de joc, câteva sute de butelii de vin bun şi de lichior, o pisică siameză, o chitară, o farmacie şi un aparat de proiecţie.

Am plecat în primele zile ale lunii mai. Consemnul era acesta: vasul va naviga fără încetare, schimbându-si direcţia după bunul meu plac şi după sezon. Toată vara am petrecut-o în mările nordului, în preajma cercului pplar arctic. Primăvara, am coborât spre Mediterana, în timp ce iarna am navigat între oceanul Indian şi Pacific.

Nu aveam nici o ţintă precisă; n-am vrut să debarc în nici un port şi în nici o insulă. De trei sau de patru ori într-un an, a trebuit să facem escale în apropierea unui oraş pentru a ne aproviziona cu apă potabilă, motorină, cărbuni şi carne proaspătă. Dar opririle erau cât mai scurte posibil, iar eu nu am coborât niciodată pe uscat. Chiar şi în orele când eram ancoraţi într-un port, lăsam perdelele cabinei pentru a-mi feri privirea de urâciunea caselor şi a feţelor oamenilor.

Chiar cu echipajul aveam foarte puţine contacte; mâncăm singur, aveam o mică punte rezervată numai mie, unde puteam face câţiva paşi şi de unde contemplam dispoziţiile schimbătoare ale mării, plictisit în perioadele de calm şi excitat în timpul furtunilor.

Numai căpitanului şi secretarului le era permis accesul în apartamentul meu, pentru scurte conversaţii sau pentru lungi partide de bridge, îmi petreceam orele citind sau fumând şi, în special, dormind. Adesea mă plictiseam – mai mult decât aş fi crezut – cu toate astea mă simţeam ciudat de fericit. Acest vagabondaj fără constrângeri, pe mări fără sfârşit, acest cămin rătăcitor, aerat şi tăcut, îndepărtarea de duhoarea şi zgomotul junglei urbane, această viaţă placidă şi solitară”, fără a mai pune piciorul pe pământ, fără a mai vedea figuri noi şi monumente odioase, toate acestea îmi plăceau mai mult decât o pot spune, chiar dacă această profundă plăcere trebuia plătită cu o mare doză de melancolie. Dar melancolia, nu este ea, poate, o formă de manifestare a bucuriei?

Câteva luni au fost suficiente pentru a-mi vindeca plămânii şi nervii. Am petrecut un an întreg în această sihăstrie plutitoare, brăzdând în lung şi în lat cele mai frumoase mări ale globului şi mă gândeam ca de aici înainte să-mi petrec tot restul vieţii în această confortabilă închisoare, pe imensitatea sărată a mărilor.

Dar, la începutul celei de a două veri, am fost cuprins de dureri atroce de pântece; cu leacurile pe care le adusesem nu le-am putut calma. Spre marele meu regret, a trebuit să debarc la Philadelphia şi să mă internez într-o clinică, lăsându-mă pradă chirurgilor.