MUZEUL REBUTURILOR.

Istambul, 8 martie în această dimineaţă, un amabil preot maronii, pe care l-am cunoscut acum câteva zile şi căruia i-am devenit simpatic, mi-a spus:

— Acum se cheamă că a {i văzut toate obligatoriile minuni ale Constantinopolului, de la Sfânta Sofia până la Marele Bazar. Dar nu aţi văzut încă cea mai ciudată dintre curiozităţile acestui surprinzător Bizanţ: Muzeul Rebuturilor.

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de el.

— Sunteţi disponibil? Putem merge acolo chiar acum. Proprietarul muzeului, Muzaffer, îmi este prieten.

— Să mergem.

Într-una din străzile cele mai vechi şi mai întortochiate din cartierul imperial, bunul maronii m-a introdus pe o portiţă ce dădea într-o frumoasă curte interioară pavată, în mijlocul căreia, într-un havuz, apa susura vesel. După puţin timp coborî şi stăpânul casei, un turc venerabil îmbrăcat după moda veche, corpolent şi slugarnic; el ne conduse imediat în micul şi straniul său muzeu.

Prietenul meu Muzaffer, îmi spuse preotul, a dorit să adune aici aceste diverse obiecte pe care, de obicei, oamenii le aruncă cu dispreţ.

În prima sală erau expuse, în vitrine elegante, ochelari de toate formele şi toate culorile – vechi ochelari cu rame din fier sau din corn; mulţi aveau lentilele lulburi, opacizate şi sparte.

Alaiuri erau expu: -i ochi de sliclă, albaştri sau căprui, cu privire imobilă şi sinistră.

Se putea vedea apoi o bogata colecţie de plăci dentare, cu suporţi de aur vechi şi plăcile lor din gulta-percha; păreau să provină de la nişte cranii schimonosite.

Urmau perucile, pentru bărbaţi şi penlru femei, negre ca periile de ghete, sau blonde ca mălasea porumbului, sau albe, de un alb murdar şi îngălbenit, asemănătoare cozilor tăiate ale cailor bătrâni în ruină. Aproape toate erau roase de molii şi năpârlite mizerabile trofee de cochetării defuncte.

Într-oaltăsală era o frumoasă expoziţie de mamele de cauciuc, de burtiere elastice, de centuri herniale unsuroase şi roase, într-o mare vitrină erau aliniate cârje de toate formele şi de toate mărimile, mâini artificiale, braţe mecanice, picioare ortopedice, corsete din piele şi din metal pentru paralitici.

În o a treia cămăruţă se putea vedea o calotă de argint care înlocuise o parte dintr-un craniu, un rinichi artificial, o canulă pentru trahee, un nas din ceară şi un falus foarte bine imitat.

Muzaffer ne urma fără să spună un cuvânt. Se mulţumea doar să întindă mâna grăsuţă pentru a ne arăta obiectele care i se păreau mai remarcabile. Dar toate aceste bagatele mi se păreau mai curând dezgustătoare decât curioase.

În sfârşit, ieşirăm. Preotul maronii şi-a dat seama că eram decepţionat.

— Dacă Muzeul Rebulurilor nu v-a plăcut, îmi spuse el, asta este numai din vina d-voaslră; nu sunteţi obişnuit cu meditaţia creştină asupra vremelniciei vieţii şi victoriei morţii. Aceste sărmane resturi ale imperfecţiunilor şi necazurilor omeneşti pot, cu toate astea, inspira gânduri izbăvitoare, ca cele pe care bătrânii pusnici le obţineau contemplând un craniu. Şi poate chiar gânduri şi mai profunde, pentru că sunt mai dureroase; căci un craniu reprezintă totuşi o arhitectură, operă a lui Dumnezeu, pe când fleacurile pe care le-am văzut sunt succedanee stângace şi pline de melancolie, pe care omul le inventează – fără a reuşi toldeauna – în speranţa de a atenua sau ascunde mizeriile propriului său trup. În ce mă priveşte, eu vin adesea să vizitez muzeul prietenului Muzaffer: el îmi serveşte de decor pentru exerciţiile mele spirituale, îmi dă oleacă de umilinţă şi de resemnare şi îmi reaminteşte de ceea ce un poet italiăn numea „vanitatea fără margini a tuturor lucrurilor”.