UNIVERSITATEA CRIMEI langer, 12 februarie.

Ştiam de multă vreme că în acest oraş există o şcoală superioară pentru formarea de asasini dar, în ciuda marilor recompense pe care le promisesem mai multor persoane, nu reuşisem să pătrund încă în ea. O telegramă, într-un limbaj dinainte convenit, m-a făcut să revin la Tanger; cel care mi-a trimis-o, un marocan care avea o cafenea rău famată, a venit imediat să mă găsească şi mi-a comunicat că, în seara următoare, putea să mă însoţească acolo unde doream atât de mult să ajung.

Universitatea Crimei este instalată în cartierul oriental al oraşului, într-o casă mare cu un aspect foarte modest. O placă mare din cupru anunţa publicul, în mai multe limbi, că acolo este sediul unei agenţii de închiriere şi plasare.

Marocanul, care părea un obişnuit al locului, spuse câteva vorbe în arabă portarului, un gigant gras cu aer paşnic şi pătrunserăm într-o curte interioară dalată în care răspundeau mai multe uşi ale clădirii. Ghidul meu ciocăni de trei ori într-o mică uşă întredeschisă, din spatele căreia o voce răspunse: „intraţi!”

Era cabinetul rectorului universităţii, un om uscat şi energic, îmbrăcat în alb, cu o cicatrice roşie pe obrazul drept. N-a vrut să-mi spună numele şi m-a avertizat politicos că dacă voi dezvălui şi altora ceea ce voi vedea şi auzi acolo, el nu va mai da nici un ban pe viaţa mea. L-am răspuns la fel de politicos, că doream cu tot preţul să vizitez Universitatea Crimei, dar că nu doream deloc să fiu asasinat.

Rectorul mă invită să stau pe un taburet aşezat lângă masa sa şi îmi spuse:

— Cred că, înainte de toate, ar fi bine să vă dau lămuriri în privinţa institutului nostru. Ştiţi desigur că asasinatul este pe cale de a ocupa primul loc între factorii dominanţi şi determinanţi ai vieţii moderne. Cu fiecare zi creşte setea de răzbunare, setea de îmbogăţire, setea de putere politică; deci, în fiecare zi creşte numărul omorurilor, căci suprimarea vieţilor omeneşti este unul din mijloacele cele mai rapide de a ne satisface pasiunile, atât în dragoste cât şi în politică.

Veţi fi observat, cu toate astea, că acestei creşteri a numărului de crime nu îi corespunde un progres ştiinţific al tehnicilor de ucidere. Mulţi asasini nu reuşesc decât să-si rănească victimile, câteodată doar uşor; alţii lasă urme simplu de recunoscut; alţii nu sunt capabili nici să ascundă cadavrele, nici să se sustragă cercetărilor. Aproape totdeauna este vorba de tineri capabili, dar fără experienţă – novici, care încă nu ştiu că o crimă perfecta este de fapt o operă de artă, care trebuie realizată cu metode ştiinţifice. Pare paradoxal, dar este perfect adevărat. Trebuia deci venit în ajutorul acestor aspiranţi-ucigaşi. Debutanţilor. Din acest motiv o societate a veteranilor crimei a decis crearea institutului pe care am onoarea să-l conduc, în această şcoală de înalte studii, noi vrem să ne ocupăm de instruirea profesională şi de antrenamentul practic al tinerilor ce doresc să se consacre subtilei arte a asasinatului, tineri care deocamdată nu cunosc decât soluţii nesigure. De asemenea, am iniţiat un curs superior pentru perfecţionarea criminalilor recidivişti, deci pentru oamenii maturi care au deja o oarecare experienţă personală.

Cursurile durează în medie doi ani, deoarece materiile predate sunt numeroase şi studiul lor nu este deloc uşor. Mai întâi, avem o catedră de anatomie, pe care o ocupă un medic evadat din ocnă; ea este foarte utilă pentru cunoaşterea organelor vitale cele mai vulnerabile. De asemenea, există o catedră de psihologie, unde se studiază în mod special diversele caractere umane şi modul lor de a reacţiona în situaţii de mare pericol.

Avem apoi o catedră de toxicologie, pentru cei care preferă să se servească de otrăvuri cu efect sigur şi cu cele mai mari şanse de a nu fi descoperite. Bineînţeles, nu lipseşte catedra de balistică, unde se învaţă tot ce se referă la armele de foc, în special cele moderne şi modul util de folosire a acestora.

Catedra de metalurgie se ocupă de armele albe, săbii şi arme de brâu, pumnale şi cuţite; maniera de folosire şi de păstrare a acestora.

Cursul de gimnastică este la noi, puţin diferit de cel predat în şcolile obişnuite. Aici se fac exerciţii de salturi şi de târâre, cursuri de carate şi de lupte japoneze; dar, în special, ne ocupăm cu iniţierea elevilor în tehnica strangulării şi a sufocării, în arta – deloc simplă – de a îneca un om. de a târî un cadavru fără mare efort şi fără a face zgomot.

Vă veţi' mira poate să aflaţi că avem şi o catedră de chimie, consacrată studiului acizilor şi dizolvanţilor, foarte utile pentru a face să dispară integral cadavrele. Arta disimulării, atât de importantă în ingrata noastră meserie, este încredinţată unei catedre speciale, care iniţiază elevii în domeniul trucajelor şi al travestirii şi în diversele tehnici rapide de îndepărtare a petelor de sânge şi a amprentelor. Avem, de asemenea, o catedră de istorie universală a asasinatului, unde sunt prezentate şi comentate faptele celor mai celebri ucigaşi din lume şi metodele folosite de fiecare din aceştia, în fine, cu toate că pare fără rost, există o catedră de anti-morală, unde Un abil filosof expune justificările filosofice şi sociale ale actului de suprimare a oamenilor şi unde sunt respinse doctrinele etice ale antichităţii şi ale evului mediu, astfel încât elevii să se debaraseze – dacă mai e nevoie – de scrupule, laşitate sau milă. Şi acum, dacă doriţi, putem arunca o privire în sălile de curs.

Ieşirăm toţi trei din cabinetul rectorului şi vizitarăm, în primul rând, Muzeul Retrospectiv, unde am putut vedea arme ucigaşe din toate epocile şi de toate felurile: de la cele din piatră, ascuţite de oamenii preistorici, până la boomerang, de la iatagane până la navajas, ca şi portretele unor faimoşi asasini: Stenka Razin, Cartouche, Lacenaire, Pranzini, Bonnot şi alţii pe care nu i-am putut recunoaşte.

Trecurăm apoi în bibliotecă unde, bineînţeles, nu lipseau: Asasinatul considerat ca una din artele-fmmoase, de Thomas Quincey, Femeia ucisă cu duioşie de Heywood, Omul criminal de Cesare Lombroso, Homicidul de Ottolenghi, Poetul asasinat de Apollinaire, Tragedia americană de Dreiser, Ravaillac de fraţii Tharaud şi o mare monografie despre Gilles de Retz.

M-a introdus apoi în sălile de curs. Destul de asemănătoare celor dintr-o mică universitate de provincie. Elevii nu aveau feţe patibulare şi sinistre, aşa cum mă aşteptam, iar profesorii aveau aspectul auster şi respectabil al unor savanţi nerealizaţi.

Am fost dus apoi într-o sală imensă populată cu păpuşi – bărbaţi şi femei – foarte bine executate, pe care, mi s-a spus, studenţii se antrenează ca pe ţinte vii.

L-am pus rectorului câteva întrebări cu privire la elevii înscrişi la această stranie şcoală.

— Avem – îmi spuse el – studenţi din aproape toate ţările lumii, fiindcă un astfel de institut nu mai există nicăieri. Universitatea noastră este într-adevăr internaţională; cursurile se ţin în mai multe limbi: franceză, engleză, italiana şi spaniolă. Taxele de înscriere sunt modeste, dar primim mari subvenţii din partea foştilor elevi care, după urmarea cursurilor noastre intensive, au făcut avere. Şi sper ca d-voastră, chiar dacă numai simplu vizitator, să nu fiţi mai puţin generos.

Am ascultat cântecul şi i-am dat rectorului un plic cu cinci sute de dolari în bilete de bancă. Rectorul îi numără cu un aer satisfăcut.

— Dacă doriţi să asistaţi la unul sau altul din cursurile noastre, îmi zise el, uşa vă va fi întotdeauna deschisă. De aici înainte vă considerăm unul din prietenii universităţii noastre. Lecţiile se ţin noaptea, de la douăsprezece până la cinci dimineaţa. Vă vom da o legitimaţie de liberă trecere. Vă mai avertizăm că, din motive lesne de înţeles, noi nu putem acorda diplome de nici un fel.

Rectorul mă conduse până în curtea interioară, iar marocanul mă scoase din clădire. Mii de stele străluceau pe cerul african. Am avut impresia că respir mai uşor şi mai liber.

— Sunteţi mulţumit? M-a întrebat marocanul.

— Foarte mulţumit, i-am răspuns. I-am plătit suma promisă şi am mers să mă culc. Dar întreaga noapte mi-a fost tulburată de vise oribile.