NOUTĂŢI DIN LUMEA DE DINCOLO.

Edmonton (Canada), 9 august.

Un pastor adventist, pe care l-am cunoscut din întâmplare acum câteva zile, mi-a prezentat pe cel mai aiuritor om ce mi-a fost dat să întâlnesc vreodată în cursul călătoriilor mele prin lume.

Se numeşte George A. Gifford, are optzeci de ani şi mi-a declarat că este Directorul General al Societăţii pentru Reînvierea Morţilor.

— Spiritiştii, mi-a declarat el, se mulţumesc cu câteva conversaţii purtate cu spiritele celor morţi. Noi, dimpotrivă, ne propunem să realizăm, înainte de Judecata de Apoi, una dintre promisiunile cele mai colosale ale religiei creştine: reînvierea trupului. Eu sunt elevul rusului Feodorov, care în secolul trecut, susţinea, în faimoasa sa carte despre Opera Comună, necesitatea şi posibilitatea învierii strămoşilor.

Dar Feodorov s-a mulţumit numai cu teoria şi cu speranţa, cum au obiceiul cei din ţara sa. Eu sunt American şi am vrut să transform în realitate concretă şi practică ideea sublimă a profetului slav. Am întâmpinat nenumărate obstacole; a fost necesar să-mi schimb puţin câte puţin metodele şi supuşii, a trebuit să creez o asociaţie care să poată colabora, cu voinţă unită şi prin rugăciuni asidue, la această mare operă, considerată omeneşte imposibilă. Mulţi oameni îmi spun: numai Isus avea puterea de a învia morţii. Asta nu este adevărat: sfinţii au realizat şi ei reînvieri; şi totuşi ei erau oameni ca noi, doar că întăriţi de o credinţă mai puternică decât călduţii şi mediocrii noştri credincioşi.

— Şi chiar aţi reuşit în realitate să înviaţi morţii?

— Sigur, deşi pentru asta a fost necesară o imensă cheltuială de forţe spirituale şi de timp. Societatea noastră numără câteva mii de aderenţi şi, cu toate acestea, printr-o muncă neobosită, în cursul a douăzeci şi cinci de ani, nu am putut reda viaţa decât unui număr de şase morţi. Unul dintre ei, ultimul, locuieşte în acest oraş; sunt aici pentru a-l vizita, cum fac în fiecare an.

— Ar exista posibilitatea să-i pot pune nişte întrebări, spusei eu?

— Mr. Newborn, aşa se numeşte acum, nu va refuza să vorbească unei persoane prezentate şi însoţite de mine.

— Am putea merge acum la el?

— În seara asta după cină voi veni să vă iau de la hotel şi sunt sigur că Mr. Newborn vă va povesti unele lucruri pe care nici o imaginaţie omenească nu le-ar putea inventa.

Casa înviatului se afla la capătul oraşului, pe vârful unei coline împădurite cu pini. Am fost primiţi de o femeie încă tânără, care ne conduse într-o sală cu pereţii din lemn, plină cu minunate şi preţioase blănuri canadiene atârnate cu multă grijă în cuiere din brad lustruit.

Am aşteptat câteva minute în acest salon în care nu exista nici un scaun. Apoi femeia reveni şi ne conduse într-un cabinet cu aspect comercial; în faţa unei maşini de scris era aşezat un om palid şi gânditor, îmbrăcat cu un halat de velur negru. Era Mr. Newborn.

Mr. Grifford îi spuse cine sunt şi ce doresc, apoi îl rugă să-mi povestească câteva întâmplări din perioada şederii sale în lumea cealaltă.

Reînviatul taciturn nici măcar nu se ridică din fotoliul său. El îmi privi faţa câteva clipe, cu ochi trişti, cenuşii şi parcă stinşi. Apoi, cu o voce domoală şi gravă, începu:

— Nu vă voi spune nimic despre mine, despre plecarea şi întoarcerea mea, pentru că Mr. Gifford ştie toate astea şi vă va putea spune tot ce va considera util pentru progresul societăţii noastre. Vă voi povesti numai evenimentul cel mai o semnificativ la care am asistat în cursul lungilor ani petrecuţi printre morţi.

Mi se pare că oamenii îşi imaginează că lumea cealaltă nu are istorie. Că totul ar fi stabilit de Atotputernicul Etern, că fiecare defunct ar avea locul său şi destinul său şi că niciunul nu s-ar putea îndepărta de acestea. Că cei condamnaţi urlă în întuneric, iar preafericiţii exultă în lumină, că diavolii şi îngerii îşi îndeplinesc perpetuu îndatoririle şi că nimic nu se va schimba în vecii vecilor. Or, eu vă pot asigura de contrariul, că şi lumea de dincolo îşi are istoria sa, altfel spus crizele şi peripeţiile sale.

Zăceam de multă vreme în tenebrele exterioare, apăsat de greutatea greşelilor mele, când o veste extraordinară se răspândi brusc în imensul regat al morţilor. Un grup de veterani ai infernului au dat semnalul începerii revoltei generale a condamnaţilor. O mulţime din ce în ce mai numeroasă şi mai ameninţătoare, formată din tovarăşi de suferinţă, se pregătea să-i urmeze. Paznicii şi supraveghetorii infernului considerând că revoltaţii erau pe cale de a le deveni discipoli, deoarece aceştia imitau vechea lor rebeliune împotriva lui Dumnezeu – se făceau că nu-i văd şi chiar, se vorbea în acea zi, îi întărâtau pe nehotărâţi şi timizi.

Unul din şefii revoltei, faimosul Munzer, alerga de colo-colo în imensul regat al tenebrelor, pentru a-i întoarce pe cei laşi şi a-i convinge pe ezitanţi.

„Suntem victimele unei nemiloase injustiţii, spunea el, a unei negări evidente a promisiunii de iertare anunţate de Fiul lui Dumnezeu. Eternitatea pedepselor este de neîmpăcat cu ideea de Dumnezeu al Iubirii, predicată de sfinţi şi de teologi. Un tată iubitor, care ţine cu adevărat la copiii săi, îi poate pedepsi pentru o greşeală, dar nu îi poate lipsi pentru eternitate de speranţa iertării păcatelor comise. Omul este o fiinţă pieritoare care comite o greşeală limitată în spaţiu şi timp şi adesea el o comite antrenat de propria sa ursită de care nu întotdeauna este răspunzător.

De ce caracterului pieritor al fiinţei vinovate şi al greşelii sale i s-ar răspunde cu o pedeapsă fără sfârşit? De ce greşeala unei scurte clipe, a unei singure perioade sau a unei întregi existenţe efemere, trebuie să fie pedepsită printr-o tortură eternă?

Se spune că, dacă păcătosul este pieritor, păcatul este nepieritor. Oare Dumnezeu, care este Perfecţiunea absolută şi Dragostea eternă, se poate simţi ofensat de o sărmană creatură care, la urma urmei, este opera sa?

Acceptăm că justiţia divină are dreptul de a-i pedepsi pe cei răi. Dar nu putem admite şi tolera ca un păcat, prin natura sa limitat, să poată fi condamnat la o pedeapsă fără limite. Un păcat de o oră să fie pedepsit cu o ispăşire de un secol, un păcat de o viaţă să fie ispăşit prin o mie de ani de exil în adâncuri, fie; dar în final să existe un sfârşit. Or, ştiţi ce este eternitatea, ştiţi cât de atroce poate fi gândul unei suferinţe fără limită, cel al întunericului în care nu-si va face loc niciodată o geană de lumină. Noi cerem numai, după secole de închisoare şi întuneric, o eliberare finală, o întoarcere la soare. Noi ne adresăm milei lui Dumnezeu şi ne ridicăm împotriva cruntei sale justiţii. Dacă Dumnezeu este Dragoste şi nimic altceva decât Dragoste, să o arate iertându-si duşmanii. Mişcarea noastră nu este o revoltă, ci o sfântă cruciadă în numele milostivirii.”

Aceste discursuri provocau un mare entuziasm în rândul nefericiţilor martiri; milioane de condamnaţi îşi ridicau glasurile către cerul îndepărtat într-un cor de rugăciuni pline de furie, în urlete şi blesteme, în gemete şi strigăte de spaimă.

Câţiva diavoli se strecuraseră printre victimele lor şi le aţâţau la rebeliune: „Nu aveţi nimic de pierdut, spuneau ei, voi sunteţi condamnaţi la chinuri eterne; nimic mai rău nu vi se poate întâmpla. Ştiţi că nu veţi mai fi pedepsiţi, în schimb puteţi spera iertarea.”

Dar cerul rămânea mut; nici o voce nu cobora din înalturi. Nici un înger nu a venit să anunţe confirmarea sentinţei sau promisiunea iertării. De aceea, revolta nu se liniştea şi strigătele disperate ale celor blestemaţi continuau să se izbească de zidurile nevăzute ale adâncurilor.

Dar, într-o zi, nu ştiu în ce fel, în infern ajunse o veste de necrezut: chiar şi fericiţii din paradis ameninţau să se alăture fraţilor lor condamnaţi.

Bineînţeles, protestul lor era total diferit de cel al infernului: el a luat forma unei imense rugăciuni, îndurerate, plină de respect. Cei drepţi cereau lui Dumnezeu milă pentru cei nedrepţi. Fiecare, spuneau ei, avea acolo, în întunericul etern, un frate, un prieten, o rudă, o femeie iubită, un fiu rătăcitor; aşa încât starea lor de beatitudine nu poate fi desăvârşită, ea fiind umbrită de gândul la torturile suferite de cei pe care i-au iubit pe pământ. „Tu ne-ai promis, spuneau ei Atotputernicului, fericirea eternă, dar această fericire nu poate fi deplină şi întreagă, aţâţa vreme cât suntem întristaţi de mila ce ne-o inspiră cei pe care Tu i-ai condamnat la suferinţă eternă. Tortura celor condamnaţi ne umbreşte fericirea şi, în acest fel, noi suntem indirect pedepsiţi pentru greşeli pe care nu le-am comis, ceea ce nu se potriveşte nici cu justiţia Ta, nici cu mila Ta. Tu le-ai cerut oamenilor să-si ierte duşmaniii, de ce nu dai Tu însuţi cel mai sublim exemplu iertându-i pe duşmanii poruncilor Tale, după o atât de lungă disgraţie?”

Dar Dumnezeu asculta şi tăcea. Atunci, un mare număr de preafericiţi şi printre ei sfinţii cei mai veneraţi, se oferiră să coboare ei înşişi în infern pentru a lua locul nefericiţilor exilaţi.

„Pedepsele inocenţilor – spuneau ei – vor putea ispăşi mai repede păcatele celor păcătoşi şi astfel se vor împlini justiţia şi mila Ta. Ai milă, Doamne şi fă ca şi în cea de a doua viaţă, comunitatea sfinţilor să-si poată îndeplini îndatoririle. Noi, cei care prin mila Ta am primit lumina eternă, ne oferim Ţie pentru a-i înlocui – cât Tu vei dori – pe fraţii noştri disperaţi care suferă de atâta vreme în întunericul etern.

În înaltul cerurilor imnurile încetaseră, răsunau gemete şi rugi; îngerii uimiţi şi înduioşaţi tăceau privind faţa Celui Etern. Dar Dumnezeu asculta şi continua să tacă.

În acest moment Mr. Newborn îşi întrerupse brusc neobişnuita sa poveste.

— Şi apoi? Întrebă Mr. Grifford, după câteva momente de aşteptare.

— Apoi, răspunse înviatul cu o voce surdă, nu mai ştiu ce s-a întâmplat şi nu pot spune mai mult: chiar în momentul când toţi morţii, cei care cântau şi cei care urlau, aşteptau hotărârea lui Dumnezeu, eu am fost rechemat la viaţă de fraţii mei de pe pământ. Poate un nou venit de pe celălalt'tărâm, când îl veţi chema la voi, vă va putea spune urmarea poveştii mele.

Imediat după asta, ne-am despărţit de acest melancolic întors dintre morţi şi de atunci m-am tot întrebat şi mă întreb încă: să fi fost un vis, o invenţie sau un adevăr?