O PETRECERE NEOBIŞNUITĂ.

Miami, 3 mai.

Vechiul meu asociat Samuel Puppenheim, rămas în afaceri până în ultima vreme, m-a invitat la petrecerea organizată de el cu ocazia inaugurării grandioasei şi somptuoasei sale vile din Florida.

Am luat masa cu el şi cu soţia sa; mi s-a părut stăpânit de o bucurie încărcată de nervozitate.

— Vei vedea, îmi repeta el, câteva lucruri pe care nu le-ai văzut până acum; deschide bine ochii şi urechile pentru a nu pierde nimic din acest spectacol unic.

Invitaţii începură să sosească; erau destul de puţini şi aproape toţi bărbaţi; dar, puşi laolaltă, reprezentau mai multe miliarde de dolari.

Samuel ne conduse către teatrul vilei, un vast amfiteatru cu trepte de marmură acoperite cu perne de catifea, împrejmuit de o deasă şi întunecată perdea de conifere. Spectacolul trebuia să înceapă cu un balet al cărui titlu suna curios: Triade, Terţele, Triple.

Pe eşafodajul din mijlocul amfiteatrului, brusc inundat de lumini puternice, apărură trei figuri bălţate, imobile şi enigmatice.

Prima avea faţa aurită, părul verde şi un mantou de stofă moale de culoarea turturelei. Cea de a doua avea faţa argintată, părul albastru şi un mantou gris-vert; cea de a treia avea faţa foarte albă, ca de ipsos, părul de un roşu aprins şi un mantou de culoarea păunului. Nu li se vedeau nici braţele, nici picioarele, fiindcă veşmântul bogat îi acoperea până la pământ. Nu puteai nici măcar şti dacă aceste trei fantome de diverse culori, care făceau să crească lumina caldă a proiectoarelor, erau bărbaţi sau femei.

La primele acorduri ale unei muzici ţesute din distonante tânguitoare, cele trei fantome începură să se mişte, înclinându-se, făcând piruete, urmărindu-se, regrupându-se, dispunându-se în triunghi, retrăgându-se încet cu bustul răsturnat spre spate. La semnalul scurt al unui instrument drăcesc, greu de definit, cele trei fantome căzură pe spate şi rămaseră nemişcate, ca nişte cadavre, până ce lumina se stinse.

După câteva momente o lumină albă, lunară, inundă amfiteatrul, lăsând să se vadă o reţea de cabluri de oţel întinse între nişte înalţi piloni negri. Aceste fire aminteau de cele ce se văd în circuri şi pe care se plimbă echilibriştii dar, de astă dată, mult mai multe, dispuse în diverse direcţii, puse în diagonală şi încrucişate.

— Şi acum, şopti de lângă mine prietenul meu Samuel, vei vedea, jucat de dansatori pe sârmă, ultimul act din Lucifer al lui Vondel. Şti că această celebră tragedie a celui mai mare poet olandez nu are decât personaje angelice, ceea ce presupune ca drama să se desfăşoare deasupra pământului.

Într-adevăr, în aceeaşi clipă apărură” mai mulţi tineri asemănători unor îngeri, cu feţe luminoase şi aripi mari; mişcându-se pe cablurile de oţel suspendate la mare înălţime, ei începură să declame înflăcăratele şi convingătoarele versuri ale lui Vondel. Între ei l-am recunoscut imediat pe Lucifer, mai mare decât ceilalţi, cu aripi imense de velur negru; asculta impasibil, cu privirea spre cer, blestemele şi batjocurile lui Rafael şi Mihail. Îngerii rebeli puteau fi recunoscuţi după măştile lor întunecate; ei se agitau cu furie de colo-colo, la capetele firelor spre fund, ca nişte condamnaţi pe punctul de a fi aruncaţi în hău.

Ascultam cu răbdart blestemele poetice ale marelui Vondel dar, la drept vorbind, nu mă prea amuzam. Eram emoţionat numai pentru că aşteptam cu nelinişte, cum se întâmplă totdeauna când asişti la exibiţii acrobatice, să văd căzând şi sfărâmându-se de pământ unul dintre aceşti actori curajoşi.

Actul luă sfârşit şi lumina se stinse. A urmat o lungă pauză de linişte şi întuneric. Apoi, o mare lumină roşiatecă, o lumină de incendiu se îndreptă spre scena aliată în centrul amfiteatrului şi am putut vedea deodată o orchestră pe care numai cea mai extravagantă imaginaţie ar putea s-o conceapă.

O mică mulţime de deşeuri umane, de fantome mizerabile, imagini ale decăderii şi sărăciei, umpleau vasta estradă.

Atât cât am putut distinge, cocoşaţi îmbrăcaţi în zdrenţe, şchiopi şi deşelaţi în bluze negre, femei bătrâne şi grase cu figuri disperate de epileptice şi de isterice, vrăjitoare cu părul răvăşit şi cu priviri feroce, pitici cu figuri deformate de zâmbete de paiaţă, bătrâni orbi cu pupile moarte îndreptate spre cer. Fiecare din aceste creaturi ţinea în mână un instrument muzical; vechi instrumente seculare cum nu mai vezi decât în stampele lui Callot sau în Capriciile lui Goya: viole pântecoase, flauturi nesfârşit de lungi, trompete imense furate parcă dintr-o orchestră din infern, tobe înalte şi scunde ca nişte coloane trunchiate, harfe africane, chitare, tamburine şi putipu napolitane, castaniete de fildeş şi tam-tamuri barbare din bronz.

Apăru apoi dirijorul, asemănător unui schelet îmbrăcat în negru; în locul baghetei obişnuite, el ridică în aer un tac de biliard. La acest semnal toţi aceşti muzicanţi zdrenţăroşi începură să cânte fiecare pe cont propriu şi amfiteatru fu invadat de fluierături, planşete, vaiete, acorduri scârţâite, motive sfâşietoare care făceau să te gândeşti la un concert al demonilor. Priveam cu teroare aceste feţe transfigurate şi disperate, unele palide ca ale muribunzilor, altele umede şi roşii ca cele ale nebunilor în delir. Cu cât cântau mai mult, cu atât se zbăteau şi se agitau mai tare. Cei şchiopi îşi loveau pupitrele cu picioarele lor de lemn, cocoşaţii se încovrigau ca nişte pisici enorme gata de bătaie, femeile păreau zdrobite de convulsii.

La un moment dat, se saturară de instrumentele lor dezacordate şi începură să cânte, să strige, să fluiere, să geamă, să urle, ca şi când ar fi vrut, într-un crescendo frenetic, demenţial, să împingă până la exasperare această simfonie satanică.

Câteva femei se tăvăleau pe jos, infirmii încercau să danseze printre aceste cărnuri care îţi făceau greaţă, şeful orchestrei bătea un ritm imaginar pe capetele chelboase ale muzicanţilor din apropierea sa.

Mulţumită lui Dumnezeu, bacanala sonoră a acestor mizerabili posedaţi luă sfârşit. Luminile se stinseră, vocile amuţiră. Mă simţeam plin de desgust şi de oroare.

M-am ridicat cu gândul să fug. Prietenul meu Samuel a înţeles şi mă întrebă:

— Nu ţi-a plăcut petrecerea mea? N-a fost cel mai original spectacol pe care l-ai văzut în această ţară?

L-am răspuns că petrecerea a fost magnifică şi uluitoare, dar că simţeam nevoia să mă odihnesc. Am alergat la maşină şi m-am întors cu mare viteză la hotel. Zgomotul mării mi se păru încântător.