SFÎRŞITUL PERSECUTORILOR.

Buenos-Aires, 6 iunie.

Într-o mică revistă catolică ce întâmplător mi-a căzut în mână, am descoperit un curios articol, nesemnat, pe care vreau să-l copiez pentru a-l trimite unuia din prietenii mei americani căruia îi place să cerceteze legile şi misterele istoriei. Articolul se intitula „Sfârşitul persecutorilor”.

Sub acest titlu, în secolul IV d. Hr, celebrul Lactanţiu scria un tratat, pe care raţionaliştii moderni îl consideră ca pe o simplă fantezie apologetică. Cu toate astea, adevărurile expuse de Lactanţiu şi anume că duşmanii creştinismului sunt aproape întotdeauna pedepsiţi printr-o moarte tragică, au fost confirmate până în zilele noastre prin nenumărate exemple. Să ne mărginim a ne reaminti cum au pierit, în secolul XIX şi în secolul nostru, cei mai faimoşi adversari ai religiei şi în special cei ai Creştinismului.

Marchizul de Sade, care n-a fost numai un romancier obscen şi pervers, dar şi un ateu declarat, aşa cum o demonstrează Dialogul între un preot şi un muribund, a murit nebun la Charenton în 1814.

Celebrul poet Shelley, care scrisese în tinereţe Necesitatea ateismului, carte de tristă celebritate, a murit înecat în marea Tyreniană, în 1822, la vârsta de numai treizeci de ani.

Ilustrul filosof german Hegel, care se lăuda a fi „depăşit” religia cu filosofia sa idealistă, a murit de holeră în 1821, în deplinătatea puterilor, puţin după cincizeci de ani.

Criticul rus Belinski, duşman neîmpăcat al creştinismului, a murit de tuberculoză în 1848, la treizeci şi opt de ani.

Creatorul pozitivismului, Auguste Cmte, care şi el a „depăşit” şi a negat religiile revelate, a căzut pradă unei nebunii delirante în ultimii ani ai vieţii, încheiată la cincizeci şi nouă de ani, în 1857.

Isidore Ducasse, cunoscut sub pseudonimul de conte de Lautreamont, autor al blasfematoriului „Chant de Maldoror”, una dintre cele mai nebuneşti acuzaţii aduse Creatorului, a avut o moarte groaznică, poate asasinat, în 1870, la numai treizeci de ani.

Profetul supraomului, Friedrich Nietzsche, autor al Antihristului, înnebuneşte în 1888 şi moare în 1900.

Foarte popularul romancier francez Emile Zola, care în operele sale a scos la iveală un materialism josnic şi care a denigrat catolicismul în Lourdesşi Rome, a murit asfixiat în somn, în 1902.

Robert Ardigo, preot care a renunţat la sutană şi la credinţă pentru a se consacra filosofiei pozitiviste, şi-a luat singur zilele în 1920.

Lenin, care a aprobat şi a încurajat Societatea celor Fără-Dumnezeu, a fost lovit de o paralizie progresivă în 1920 şi s-a stins în 1924.

Prietenul şi însoţitorul său, Trotski şi el, de asemenea, duşman şi persecutor al Bisericii creştine, a fost asasinat în 1940 de duşmanii săi politici.

Adolf Hitler, care a vrut să readucă în Germania vechiul păgânism anticreştin, s-a sinucis în 1945, în momentul înfrângerii sale.

Alfred Rosenberg, prietenul şi colaboratorul său, teoreticianul rasismului anti-semit şi anti-creştin, a fost spânzurat la Nurenberg în 1946.

Continuând cercetările în istoria ultimelor secole şi a vremurilor mai îndepărtate, s-ar găsi uşor şi alte exemple de sfârşituri tragice ale celor care, prin actele sau scrierile lor, şi-au propus să dărâme credinţa creştină. Se poate vedea din enumerarea făcută de noi, că nu este vorba de oameni obscuri sau lipsiţi de importanţă, ci dimpotrivă de personalităţi celebre care şi-au lăsat numele în istoria literaturii, filosofiei şi politicii. Această listă înspăimântă şi credem că oricum trebuie meditat asupra sa, căci ea confirmă teza susţinută în anul 317 de savantul scriitor care a fost Firmian Lactanţiu.