CONVERSAŢIE CU PAUL VALERY

(sau: POEZIE ŞI FILOSOFIE)

Paris, 2 O martie.

Paul Valery, membru al Academiei franceze, este un bărbat mic, cu aspect modest, slab la faţă, cu părul alb; el aminteşte de unii distinşi funcţionari ai ministerelor franceze, ajunşi la vârsta pensiei.

Pe oamenii pe care nu-i cunoaşte îi tratează cu o amabilitate oarecum distrată; totuşi, cu toate că este considerat, împreună cu Alain, ca «gânditorul naţional», el vorbeşte cu plăcere oricui îl ascultă cu plăcere.

Nu am avut curajul să merg să-l caut, dar l-am întâlnit din întâmplare la un dineu al unor prieteni comuni şi am putut sta de vorbă cu el câteva minute.

Când a aflat că sunt cetăţean american, crezând că-mi face plăcere, mi-a amintit imediat de Edgar Poe.

— Poe, mi-a spus el, a fost unul din marii maeştri ai marelui meu maestru Mallarme; chiar eu am scris un eseu despre Eureka: eu consider că această carte a fost prea dispreţuită de oamenii de litere, care sunt extrem de ignoranţi în materie de tot ce ţine de ştiinţă şi gândire. Ceea ce nu presupune, adăuga el cu un surâs maliţios, că ar fi prea competenţi în propria lor meserie. Poe, ca şi mine, a fost poet şi filosof – folosesc aceste cuvinte în sensul lor etimologic cel mai modest.

L-am întrebat cum pot fi reunite în acelaşi om, două îndeletniciri considerate de profani ca incompatibile între ele.

— Profanii, spuse el, nu pot vorbi decât ca profani, deci ca oameni care nu ştiu nimic în privinţa lucrurilor despre care vor să vorbească. Adevărata poezie, de la greci până la noi, este totodată şi gândire, iar pe de altă parte filosoful nu devine cu adevărat filosof decât când dispune de oleacă de imaginaţie, care este urzeala secretă a poeziei. Atât poeţii cât şi gânditorii scriu ceea ce le dictează zeii, care sunt, cum bine ştiţi, avari şi geloşi şi nu dictează poetului decât primul vers, iar filosofului doar primul paragraf.

L-am întrebat atunci care dintre aceste două activităţi i-a procurat cele mai mari bucurii.

— Nici poetul, nici filosoful nu sunt în căutare de bucurii. Poezia nu este un vin generos, iar filosofia nu este un gaz ilariant. Aceste două jocuri superioare ale minţii, de care se lasă furate spiritele nobile sunt aproape totdeauna penibile şi descurajatoare. Când poezia tinde să atingă absolutul, se află în faţa inexprimabilului. Când gândirea încearcă să fie stăpână în întregime pe sine, se loveşte de zidul imposibilului.

Adevărata, unica tragedie a omului este cea pe care eu însumi am trăit-o şi am jucat-o până la ultima sa scenă. Orice om ieşit din comun descoperă că cea mai înaltă înfăptuire este aceea a gândirii dezinteresate, care nu se înjoseşte să servească dogmele statului sau să consoleze pe cei slabi de ceea ce îi terorizează. Dar gândirea pură este un microscop care arde şi consumă ceea ce ar trebui să ne facă să vedem. Datorită analizei, aprofundării, criticii şi descompunerii, gândirea cea mai independentă şi mai curajoasă se macină, se subminează pe sine, devine conştientă de propria-i fragilitate şi inutilitate, destramă şi distruge obiectul studiului. Orice gândire care nu cunoaşte frica sfârşeşte totdeauna prin a se sinucide. Singura activitate umană care merită osteneala de a te cultiva conduce la disperare şi la zădărnicie. Cei care nu ştiu, sau care nu admit asta…

Din păcate, în acest moment, o tânără şi frumoasă doamnă, cu un fermecător surâs, mai tentant decât orice vorbe, se apropie de Paul Valery şi «gânditorul naţional», cu un gest de scuză, lăsă neterminat durerosul său discurs. Nu am mai reuşit să mă apropii de el toată seara.