URA
(de STENDHAL)
Paris, 30 martie.
Am profitat de şederea mea la Paris jentru a da la descifrat unui stendhaltăn pasionat ciorna inedită care îi este atribuită lui Henri Beyle în catalogul colecţiei Everett. Astfel am căpătat confirmarea absolutei autenticităţi a acestor fragmente, care urmau să servească la redactarea unei cărţi despre Ură şi care ar fi trebuit să fie urmarea celebrei, chiar foarte celebrei, Despre Dragoste.
Este vorba de nouă file intitulate Despre Ură; citirea lor s-a dovedit foarte dificilă. Renumitul specialist căruia mă adresasem n-a reuşit să le transcrie integral, din cauza scrierii mărunte, plină de abrevieri şi de cuvinte englezeşti şi italieneşti. Redau aici, pentru plăcerea mea, pasajele cele mai demne de reţinut.
«Ura este mai puternică şi mai durabilă decât dragostea. Ura născută din decepţie sau din trădare în dragoste este mult mai profundă decât prima pasiune. „Che ben ama ben odia „».
«Specii şi varietăţi ale urii numită cartagineză (jurământul lui Hanibal). Odium theologicum şi necazurile pe care le-a adus după sine (Calvin la Geneva). Duşmăniile familiale; duşmănia dintre fraţi; soţii ce se urăsc şi adulterul comis ca urmare a urii.» «Creştinismul definit de Tacit Odium humani generis; explicaţia acestei stranii judecăţi: adevăratul creştin trebuie să se urască pe sine, să îşi urască propria carne păcătoasă. Le moi haissable a lui Pascal. Ura a inspirat mai multe episoade din poemul lui Dante. Masacrul chatarilor etc…» «Plăcerile date de ură comparate cu cele oferite de dragoste. Dragostea cu chinurile sale şi ura cu plăcerile sale. Greşelile şi necazurile celui urât ne produc voluptate, mai mult chiar decât moartei sa».
«Se spune despre ură că este oarbă, dar acelaşi lutru se spune şi despre dragoste. Nu există decât o diferenţă: ura este incapabilă să vadă părţile bune; dragostea este incapabilă să perceapă pârile rele. Din punctul de vedere al relaţiilor interumane această deosebire este notabilă, dar analizând lucrurile în esenţa lor, ea de fapt nu există. Cei ce nu văd albul, ca şi cei care nu văd negrul au vederea la fel de proastă».
«Efectele urii: iertarea şi răzbunarea. Sufletele slabe şi timide aleg iertarea. Sufletele orgolioase şi netemătoare recurg la răzbunare. Dar răzbunarea cere răbdare şi efort: uneori trebuie să aştepţi ani întregi pentru a te răzbuna. S-ar putea demonstra că iertarea nu este decât o formă – poate cea mai crudă; a răzbunării. Dispreţul total pentru cel pe care ne răzbunăm. Actele s^le nu mă ating în nici un fel (orgoliu?). Răzbunarea este lăsată în seaiha lui Dumnezeu şi va fi cu atât mai grea».
«Utilitatea urii. Ea îl fereşte pe cel urât (care se ştie supravegheat de duşmanul său) de o seamă de prostii şi de paşi greşiţi. Ura, ca toate pasiunile, dă obiectului său o importanţă mărită şi dezvoltă în aceasta sentimentul valorii sale. Cei mediocri nu au duşmani. Fără voia sa, cel ce urăşte devine un binefăcător».
«„Odio iipeccato e non ii peccatorespun italienii. Dar păcatul nu are o existenţă proprie, abstractă, impersonală. El este încarnat în unii oameni construiţi din carne şi din oase. Cel care urăşte păcatul, este obligatoriu condus să-l urască pe păcătos, adică pe aproapele său şi astfel cade el însuşi, fără să vrea, în păcat».
«Câteodată, ura poate muri, dar atunci ea se transformă, de cele mai multe ori, în dragoste. Sufletele pasionate nu cunosc dispreţul – care este negaţia urii – nici indiferenţa: ele se îndreaptă mereu spre extreme».
