ÎNVIEREA MATERIEI.

Biarritz, 3 august.

L-am întâlnit pe plaje pe vechiul meu amic Dodsworth (din Minneapolis); era însoţit de un tânăr brunet cu ochi strălucitori, care părea a fi metis de sânge indian. Amicul meu Dodsworth mi-l prezentă. Se numeşte Curro, Alcimillo Curo; din câte se pare, este brazilian.

— Mr. Curro, spuse Dodsworth, este savantul cel mai fantastic din câţi am cunoscut; îmi vorbea tocmai despre teoria sa asupra învierii materiei. Va avea, cred, bunăvoinţa să ţi-o expună şi ţie.

Tânărul Curro nu se lăsă rugat. Se putea vedea destul de uşor că avea înclinaţii de apostol. Am intrat într-un bar şi, în faţa a trei pahare de whisky, pornirăm conversaţia…

— Cunoaşteţi, mă întrebă Curro, teoria lui Preyer?

A trebuit să-mi recunosc ignoranţa; era prima oară când auzeam acest nume.

— Preyer, reluă apostolul, a fost un savant din secolul al XVIII-lea, pe care, cum se întâmplă adesea, cei din epoca sa nu l-au înţeles. Ştiţi că ştiinţa, cu toate eforturile făcute de mecanicişti, n-a reuşit niciodată să explice cum a izvorât viaţa din materia inertă, din materia anorganică. Pe această temă Preyer a avut o idee demnă de geniul său. El s-a gândit că dacă trecerea de la materie la viaţă era de neconceput, pentru că viaţa prezintă caracteristici absolut noi, ce nu pot fi reduse la fenomene fizice, dimpotrivă, trecerea inversă de la viaţă la moarte este uşor de imaginat şi chiar este firească. Se poate trece de la complex la simplu printr-un proces de disociere, de decadenţă; pe când inteligenţa noastră nu poate concepe apariţia neprevăzută a noului şi a complexităţii în corpuri elementare şi oarecum omogene. In natură noi asistăm zilnic la transformarea corpurilor vii în materie moartă, în timp ce toţi biologii sunt de acord şi declară că generaţia spontanee este imposibilă, deci că o vietate nu poate apare decât dintr-un germene sau dintr-o altă vietate mamă.

Preyer susţine o ipoteză care poate părea îndrăzneaţă, dar care, după mine, este foarte solidă. După el, întregul univers a fost iniţial în totalitate viu, în întregime constituit din ceea ce noi numim Viaţă. La început a fost Cuvântul şi Cuvântul s-a încarnat în Viaţă. Această concepţie, mai mult decât oricare alta, este compatibilă cu demnitatea Creatorului. Cum ar fi putut crea Dumnezeu, care reprezintă spiritul pur, o lume formată din materie inertă, altfel spus dintr-o substanţă atât de inferioară şi de diferită de a Sa? Dimpotrivă: El a creat viaţa, numai viaţa, această viaţă care, chiar în formele sale cele mai umile, este asociată cu manifestări ale spiritului.

Cu toate astea, viaţa, ca şi cum şi-ar ispăşi superioritatea sa divină, este obiect al morţii. Şi iată, în fine, revelarea misterului care de secole frământă minţile oamenilor. Materia nu este altceva decât imensul cadavru al vieţii de la început. Nu materia dă naştere vieţii, aşa cum pretind materialiştii, fără a aduce nici o probă valabilă, ci viaţa este cea care, stingându-se încetul cu încetul, a format ceea ce noi azi numim materie. Cu alte cuvinte, fiinţele vii nu ar fi decât ultimile supravieţuitoare ale vieţii totale, victorioase care constituia la început universul. Astăzi universul a devenit un cimitir fără limite, unde vieţuitoarele, ultimile resturi ale creaţiei, apar ca nişte vizitatori rătăciţi şi ameninţaţi, rari şi pierduţi în mijlocul unei lumi care, în cursul a mii de ani de paralizie şi anemie, a devenit inertă şi anorganică.

Celebrele experienţe ale lui Bose au venit să confirme intuiţia lui Preyer: chiar în metale, chiar în pietre există urme, chiar dacă slabe şi greu de perceput, ale unor caracteristici ale vieţii, de exemplu sensibilitatea şi îmbolnăvirea.

Dacă această concepţie este adevărată – şi eu cred că_ea poate fi demonstrată ştiinţific atunci omului, cel mai conştient dintre moştenitorii vieţii universale, îi revine această gigantică sarcină de a reînvia materia. Dacă materia, la origine, a fost în întregime vie, noi trebuie să o readucem în starea sa primitivă, la superioara sa demnitate. Pietrele pe care călcăm, munţii pe care îi contemplăm cu mirare, stâncile, apele, au fost la început fiinţe asemănătoare nouă, capabile să simtă, să iubească, să gândească, să zămislească. Sunt, în concluzie, fraţii noştri cufundaţi în frigul imobil al morţii. Este de datoria noastră să-i reînviem, să-i readucem din nou la viaţă. Numai atunci va fi posibilă perfecţiunea supremă: reîntoarcerea vieţii, în întregul său la starea de spirit pur, purificarea universului până la identificarea cu Dumnezeu. Spiritul în gradul său cel mai înalt, adică Dumnezeu, a creat viaţa; viaţa la rândul său, decăzând şi stingându-se, s-a transformat, într-o foarte mare măsură, în materie. Noi acum trebuie să facem drumul invers: să dăm viaţă materiei, întregii materii; apoi să transformăm viaţa, întreaga viaţă, în spirit şi astfel să ajungem la contopirea universului cu Creatorul său.

Aici Curro se opri şi-si bău whiskyul. Faţa sa de mulatru era inundată de sudoare; pupilele sale negre se dilataseră într-atât încât acopereau aproape în întregime suprafaţa ochilor; gâfâia uşor, iar gura îi era împietrită într-un surâs de beatitudine.

L-am întrebat cu timiditate dacă s-a gândit la mijloacele prin care s-ar putea obţine această înviere a materiei. Curro îşi şterse încet faţa de sudoare şi răspunse după o scurtă tăcere:

— Întrevăd deja metoda care ar conduce cu siguranţă la reînviere. Dar ar fi necesare instalaţii colosale care ar pretinde cheltuieli enorme. Eu sunt sărac şi nu sunt ascultat: cei mai binevoitori mă consideră nebun, cei mai răi mă cred escroc. M-am adresat savanţilor şi guvernelor multor ţări, dar nimeni nu vrea să-mi dea nimic. D-voâstră sunteţi bogat, fabulos de bogat, cred. Ajutaţi-mă. Este vorba de o operă uriaşă care va schimba faţa lumii şi destinul speciei umane.

Mă voi gândi la asta, i-am răspuns. Dar acum trebuie să vă părăsesc; cineva mă aşteaptă la hotel şi sunt deja în întârziere.

M-am ridicat, am salutat pe amicul Dodsworth şi pe tânărul Curro şi am ieşit din bar cu atâta grabă încât am uitat să-mi plătesc whisky-ul.