UCIS DE DRAGOSTE.

Biarritz, 6 septembrie.

L-am cunoscut pe Runo Elodial acum câţiva ani, în atelierul unuia din prietenii mei pictor. Era atunci un frumos tânăr blond, de o prospeţime aproape copilărească, vibrând de dorinţa de a vedea, de a înţelege, de a admira. Ochii săi de un verde albăstrui se pironeau.pe picturile din atelier ca şi când ar fi vrut să se cufunde în ele sau să le devoreze. Acest entuziasm de adolescent pasionat mi-a rămas imprimat în memorie – el este rar chiar şi la cei foarte tineri!

Am ieşit împreună, am traversat Sena şi am intrat într-o cafenea pe Champs-Elysees; şi aici Runo Eloidal nu conteni nici un singur moment să-si arate bucuria de a trăi, de a privi, de a descoperi, de a se emoţiona în faţa frumuseţii nebănuite a fiecărei bucăţele din această lume. El culese o frunză dintr-un arbore şi îmi atrase atenţia asupra finei granulaţii a acestei stofe verzi, asupra armoniei desenului nervurilor, asupra perfecţiunii proporţiilor conturului, asupra graţiei primăvăratice a crestăturilor. O fetiţă se opri lângă noi; l-am văzut atunci extaziat de expresia acestor buze întredeschise, de transparenţa tenului trandafiriu, de graţia rochiţei de culoarea verdelui marin. Iar figura lui Runo Elodial, în timp ce-mi mărturisea încântarea sa, era permanent iluminată de un surâs pur, ca cele a preafericiţilor îngeri.

— Lumea este prea frumoasă, îmi spuse el deodată, eu nu ştiu cum oamenii pot suporta fără teamă o asemenea fericire. Poate că nu-si dau seama; poate se apără trăind în orbire, poate nu sunt capabili să iubească. Eu, dimpotrivă…

Apoi nu mai spuse nimic. De atunci nu l-am mai revăzut pe Runo Elodial, dar nu l-am putut uita.

Acum câteva seri, plimbându-mă pe o stradă din Biarritz, am văzut venind spre mine o umbră costelivă şi palidă, pe care, pentru moment, nu am recunoscut-o. S-a oprit la un pas de mine şi mi-a spus:

— Nu mă mai recunoaşteţi? Sunt Runo Elodial cu care aţi petrecut câteva ore la Paris, cu ani în urmă.

Am rămas înmărmurit şi mut. În ciuda bunei mele memorii vizuale, nu reuşeam să fac vreo legătură între imaginea spectrului descărnat pe care îl aveam în faţă şi cea a adolescentului înfloritor şi plin de viaţă pe care îl întâlnisem al Paris. Părul era tot blond, dar mai rar şi mai cenuşiu; ochii erau scufundaţi în orbite; umerii erau puţin curbaţi; frumosul surâs angelic nu mai era decât un rictus obosit al buzelor sale aproape albe. Când mi-a dat mâna am avut senzaţia că ating corpul umed al unei meduze moarte.

În fine i-am spus că îl recunosc, dar am făcut-o mai mult din milă, fiindcă abia îmi venea să cred.

— Ce s-a întâmplat? L-am întrebat. Cum de v-aţi schimbat atât de mult?

— Vă rog să mă scuzaţi, îmi spuse el, dar nu pot sta prea mult în picioare. Veniţi la mine şi vă voi răspunde.

Mica sa casă înconjurată de flori, era în apropierea mării. Se prăbuşi într-un fotoliu şi bău lichidul rămas într-un pahar aşezat aproape de el.

— Sunteţi bolnav?

— Boala mea, spuse el, este ignorată de tratatele de medicină. Totuşi ea are un nume foarte cunoscut: ea se cheamă dragoste.

— V-a trădat o femeie? Sau cumva a murit?

— Am iubit multe femei şi cred că şi ele m-au iubit, dar nu aceste amoruri m-au adus în pragul morţii. Poate vă amintiţi cele câteva vorbe pe care vi le-am spus la Paris, în acea cafenea. Ceea ce mă îngrijora s-a întâmplat. Eu sunt victima extraordinarei frumuseţi a lumii, a frumuseţii universului. Sunt măciant şi ucis de o sensibilitate mereu trează, de un entuziasm de neînvins, de un neînfrânat eretism intelectual, prin dragostea fără limite pe care o acord tuturor fiinţelor şi tuturor lucrurilor.

Merg pe stradă, intru într-un muzeu sau într-o pădure, într-un palat sau într-o tavernă, în piaţa unui sat, sau în grădina unui cartier periferic şi mă minunez într-una, mă extaziez fără încetare. Totul mă captivează, totul mă extaziază, totul mă surprinde, înţelegeţi-mă bine: totul, fără excepţie, tot ce văd mă obligă să admir şi să iubesc. O piatră cioplită, o floare pălită, o adolescentă înfloritoare, o sărmană prostituată fanată, un arbore desfrunzit, petele şi muşchiul unui zid vechi, o cugetare stranie şi cutezătoare, un bust de marmură înnegrit, un desen de copil, o oaie lungită pe iarbă, spuma mării, un nor în apus de soare, o stea în noapte – toate aceste aspecte infinite ale universului mă emoţionează, mă inundă de fericire, mă obligă să-mi împart în mii de fărâme această inimă de permanent îndrăgostit.

Şi nu vă mai vorbesc despre artă, care are asupra mea o putere irezistibilă, sfâşietoare. Am voiajat mult dar, neputând rezista unui îndemn neaşteptat, de mai multe ori mi s-a întâmplat să plec în grabă pentru a merge să văd „La Sainte Chapelle”, sau „ învierea” lui Pietro della Francesca, sau „ Primarul satului” din muzeul din Cairo, sau „Galatea” lui Rafael, sau tablourile lui Goya din Prado, sau sculpturile din Olimpia, sau un portret a lui Bronzino sau a lui Rembrandt. Eram ca un amant căruia depărtarea îi tulbură neliniştea, care este dispus să facă mii de mile pentru a revedea, chiar numai pentru câteva clipe, acei ochi, acea gură, acel păr, acea mână care l-au vrăjit.

Simt profund şi de aceea iubesc profund, nebuneşte. Şi am, de asemenea, blestemata pasiune de a-i face şi pe alţii să simtă ceea ce simt eu, să-i conving să iubească ceea ce eu iubesc. De aceea sunt mereu înflăcărat, în acelaşi timp fericit şi sfâşiat de amintiri şi de aşteptare, mereu înflăcărat, mereu torturat, mereu în mişcare pe acest pământ, mereu agitat, bucurându-mă şi vorbind.

Nu vă puteţi imagina ce cheltuială de energie, ce risipă de nervi şi de sânge îmi cere această perpetuă dragoste. De foarte mulţi ani, aproape că nu mai ajung să dorm şi adesea uit să mănânc. Pentru cel care iubeşte cu disperare dragostea, fiecare oră de somn sau de absenţă devine un păcat, o ruşine, un martiraj. Dacă universul oferă o permanentă posibilitate de a face descoperiri minunate, dacă viaţa este un miracol continuu, dacă dragostea dezinteresată şi devotată, este singura ocupaţie demnă de om, indiferenţa şi uitarea sunt păcate de neispăşit îndreptate împotriva spiritului şi împotriva lui Dumnezeu. Cu toate astea, această flacără interioară m-a consumat, m-a distrus cu încetul, m-a ucis. Simt că nu mai pot rezista, că de acum am ajuns în pragul sfârşitului. Hercule putea să-si zmulgă de pe trup veşmântul de foc, dar focul meu se află în interior, el mă mistuie, clipă de clipă, până la ultima fibră. Iertaţi-mă dacă nu vă pot spune mai mult despre mine. Poate nu ne vom mai revedea. Amintiţi-vă de mine. Dragostea m-a copleşit toată viaţa, dragostea mă ucide.

Adio!

Două zile mai târziu am sunat la poarta micuţei case a lui Runo Elodial, pentru a afla noutăţi. O bătrână îmbrăcată în alb îmi spuse că tânărul om a murit în seara precedentă.