PARADISUL REGĂSIT

(de WILLIAM BLAKE)

Aberdeen, 5 septembrie.

Cu toate că este foarte scurt, unul dintre cele mai importante manuscrise inedite ale colecţiei Everett – fapt confirmat de un specialist de la Cambridge – este cel al lui William Blake, poetul vizionar, autorul poemului” Unirea cerului cu infernul”.

Fragmentul pe care îl am în faţă ar trebui să fie schiţa unui poem intitulat „Paradisul regăsit”; acest titlu reaminteşte de „Paradise Regained”de John Milton, dar stilul şi conţinutul sunt total diferite.

Blake începe prin a susţine că Raiul despre care vorbeşte Biblia nu poate să fi dispărut de pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este în esenţa sa un creator şi, în nici un caz, nu şi-ar fi distrus una din capodoperele sale. Trebuie să-l căutăm, aşa cum au încercat şi alţii să-l găsească în secolele luminilor, adică în evul mediu. Ultimul navigator care a plecat să caute Paradisul Terestru a fost Cristofor Columb: îndreptându-se spre occident, el îşi propunea să ajungă în orient, unde Dumnezeu crease, pentru primul său oaspete, Adam, faimoasa grădină. Din nefericire, misticul genovez a dat de pământuri care se interpuneau între Europa şi Asia şi care au devenit pentru el o barieră şi o capcană. Cu el s-a sfârşit evul mediu iar căutarea raiului a fost abandonată.

Blake îşi închipuie că el este noul călător care vrea să parcurgă din nou şi în sens contrar, drumul urmat de cei doi exilaţi, de primul nostru tată şi de prima noastră mamă. Ani lungi el călătoreşte prin deserturi şi păduri, printre lanţuri de munţi şi râuri, prin văi îmbelşugate şi jungle înfricoşătoare, printre dune înşirate de-a lungul mării şi pe potecile înierbate ale podişurilor înalte. El întâlneşte câmpii înverzite, grădini în floare, păduri inundate de cântul păsărilor, oaze răcorite de palmieri şi izvoare; dar nicăieri nu găseşte adevăratul Paradis Terestru; pretutindeni el aude gemetele durerii şi vede umbra morţii.

Într-o seară, obosit şi nemângâiat, călătorul adoarme într-o peşteră, culcat pe un pat moale de verdeaţă. Atunci îi apare în vis un uriaş cu părul alb care îl priveşte cu ochi strălucitori şi poruncitori; cel care dormea crede că recunoaşte în acest uriaş pe Creator, cel pictat de Michel-Angelo în Capela Sixtină. Şi bătrânul îi vorbi astfel călătorului disperat:

— Caufi degeaba pe tot pământul locul unde a fost plantată grădina în care trebuia să locuiască Adam. Ca răsplată pentru credinţa şi stăruinţa ta, îţi voi dezvălui adevărul pe care numai câţiva sfinţi l-au ghicit. Paradisul Terestru este întreg pământul, nimic altceva decât pământul cu toate colţişoarele sale, pământul cu munţii şi apele sale. Adam şi Eva nu au fost izgoniţi dintr-un anume loc, ci au fost orbiţi. Săbiile de foc ale îngerilor le-au schimbat vederea, le-au întunecat-o; ei n-au mai recunoscut niciodată leagănul fericirii lor. Ochii lor împăienjeniţi au văzut mărăcini şi spini acolo unde erau flori, pietre grosolane acolo unde scânteiau diamante, un pământ pustiu în locul unui covor înmiresmat de iarbă, o pătură de nori în locul unui cer senin, prăpăstii înspăimântătoare în locul văilor binecuvântate de zâmbetul soarelui. Lumea a rămas aşa cum a fost creată în prima zi; dar oamenii, a căror vedere s-a mbolnăvit, nu mai văd în Paradis decât un dureros Purgatoriu şi un oribil Infern.

Chiar şi auzul le-a fost alterat de larma săbiilor; n-au mai înţeles limba animalelor şi mesajul armonios al florilor. Dacă omul şi-ar putea recăpăta transparenţa pupilelor sale arse şi vechea sensibilitate a auzului, toate lucrurile i-ar apărea din nou cum sunt ele cu adevărat, cum i-au apărut atunci, în prima zi, înainte de păcat.

Bătrânul atinse cu mâna sa dreaptă ochii celui ce dormea şi apoi suflă în urechile sale. La această atingere, călătorul se trezi, cutremurat de o veselă spaimă şi ieşi din peşteră. Răsărea soarele şi Blake putu să vadă că Domnul nu l-a înşelat: ceea ce i se păruse în seara dinainte un câmp pustiu şi plin de bolovani, îi apărea acum cu totul diferit: o beţie multicoloră de ierburi şi flori, de arbuşti cu fructe strălucitoare, de miei ce păşteau în lumina blândă a dimineţii. Şi deodată, într-o uimire plină de extaz înţelese mesajul ce izvora în jurul său din cântecul mierlelor şi al ciocârliilor care, împreună cu el, se bucurau de fericirea regăsită.

Iar eu, încheie Blake, după ce am mulţumit Domnului printr-un imn de slavă, am revenit în oraşul meu, la căsuţa mea şi mi-am dat seama că mica mea grădină din Londra nu era altceva decât un colţişor, până atunci necunoscut mie, al Raiului omniprezent, al Paradisului etern.

SFÂRŞIT