REVOLTA ACTORILOR.

Toledo, 8 iunie.

Ieri seară, în marele teatru al acestui oraş, am asistat la un incident care nu cred să se mai fi petrecut vreodată de când există teatre şi actori.

Văzusem un afiş care anunţa reprezentaţia piesei Moartea lui Danton, de Buchner; nu ştiam cum să-mi petrec seara şi nu văzusem niciodată această tragedie: am mers deci la acest spectacol.

Am ajuns un pic mai devreme; parterul era pustiu iar în loji nu se afla nimeni, încet-încet începură să vină spectatorii: dar numai bărbaţi. La ora de începere a spectacolului, în sală se aflau răspândite vreo treizeci de persoane. Am presupus că numele autorului trebuie să fie aproape necunoscut în această ţară, cu toate că Woyzeck al său îl făcuse deja celebru; fără îndoială că subiectul nu mai putea prezenta atracţie pentru un public care n-a manifestat niciodată un entuziasm special pentru eroii Revoluţiei Franceze.

Din când în când, mai intra câte un spectator melancolic; în fine, cu o jumătate de oră întârziere, se ridică cortina.

Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor acestei foarte frumoase limbi care este spaniola; dar cum citisem de curând tragedia lui Buchner, am putut înţelege tot; mi-am dat seama că actorii erau excelenţi, toţi, nu numai cei din rolurile principale, cum se întâmplă adesea.

Cu toate astea, puţinul auditoriu, împrăştiat ici şi colo în fotoliile de catifea roşie, lăsa să se vadă că spectacolul nu place; unii începură să râdă în surdină, alţii şuşoteau între ei manifestându-si nerăbdarea prin gesturi. Anumite replici cinice şi paradoxale ale lui Danton şi ale prietenilor săi erau primite cu proteste de indignare sau cu accese de tuse simulată. Totuşi primul act se termină fără prea mari proteste, dar căderea cortinei fu urmată de fluierături turbate şi de exclamaţii ironice.

Odată cu începerea celui de al doilea act, începu cea de a doua tragedie, adică scandalul violent între sală şi scenă. Cu toate că erau puţini, spectatorii păreau din ce în ce mai iritaţi, fie că nu puteau suporta tonul ironic şi dezinvolt al dialogului lui Buchner, fie că nu le erau pe plac actorii şi actriţele. Râsetele nu mai erau înăbuşite, ci ostentativ zgomotoase; unii spectatori se agitau ca apucaţii ridicând glasul şi arătându-si bastoanele; zgomotul comentariilor insultătoare ajunsese să acopere glasurile actorilor. Un bătrân cu barba albă, care părea mai dezlănţuit decât ceilalţi, se apropie de rampă şi aruncă spre Danton bastonul său cu mâner de fildeş.

Atunci se petrecu ceva de necrezut. Protagonistul tragediei, înalt şi masiv, aşa cum cerea rolul, luă de jos bastonul, îl ridică deasupra capului şi cu un gest hotărât comandă camarazilor săi să întrerupă spectacolul. Apoi, cu o voce iritată, le spuse ceva ce nu am putut înţelege. Din culise au apărut alţi actori îmbrăcaţi în soldaţi sau în oameni din popor; apoi apărură maşiniştii şi ceilalţi angajaţi ai teatrului: unul dintre aceştia aduse o scară pe care o aşeză între scenă şi sală, după care, folosind această cale, toată această mulţime, fără să spună o vorbă, dar hotărâtă, se năpusti spre fotolii alungându-i pe spectatori.

Cei din trupă, la care se adăugaseră şi întăririle venite din culise, erau mai numeroşi decât nefericiţii spectatori: aceştia, aiuriţi şi speriaţi de acest pronuciamiento neprevăzut, nu opuseră aproape nici o rezistenţă.

Am înţeles repede cum se va sfârşi această poveste şi, profitând de confuzia provocată, m-am strecurat pe un culoar lateral; cum uşa unei loji era deschisă, m-am furişat înăuntru şi m-am ascuns cum am putut mai bine în spatele unei perdele. Unii dintre spectatorii urmăriţi încercau totuşi să se opună acestei brutale expulzări, dar degeaba, fiindcă asediatorii erau mai numeroşi şi beneficiau de avantajul surprizei.

În câteva minute sala a fost golită de rebeli; porţile teatrului au fost blocate iar actorii, bucuroşi de triumful revoltei lor improvizate, au revenit pe scenă. Am crezut că vor întrerupe reprezentaţia şi vor stinge luminile. Spre marea mea uimire lucrurile nu se opriră aici. Figuranţii şi maşiniştii dispărură în culise; actorii şi actriţele îşi reluară locul în scenă.

Danton, „palid şi enorm”, li se adresă cu glas puternic, înainte de a-si relua rolul:

Aceşti imbecili nu înţeleg nimic; voiau să împiedice reprezentarea acestei capodopere; pentru prima oară în istoria teatrului, actorii, care sunt artişti şi interpreţi ai poeţilor, s-au revoltat şi au învins. Acum, că am alungat aceste animale, ne putem relua lucrul în linişte, în fine, vom putea juca după bunul nostru plac.

Reprezentaţia fu reluată, mai cu viaţă, mai sincer decât prima oară, ca şi când actorii s-ar fi atlat în faţa unui public atent şi receptiv.

Sala era întunecată şi pustie ca un câmp de luptă la miez de noapte. Cuibărit în spatele perdelei mele am putut asculta până la ultima sa scenă originala şi sinistra tragedie a lui Biichner. La sfârşit nu m-am putut abţine şi am aplaudat zgomotos.

— Suntem descoperiţi! Strigă Danton. Cine e intrusul rămas acolo?

Am ieşit din lojă, am alergat în avanscenă, am explicat prezenţa mea acolo şi mi-am declarat admiraţia pentru Biichner şi pentru întreaga trupă. Ca urmare, am primit şi eu aplauze înainte de căderea cortinei. După câteva clipe eu şi actorii eram prieteni; am mers împreună să încheiem noaptea într-o tavernă din apropierea teatrului, unde am comentat cu veselie prima „revoltă a actorilor” petrecută în istoria teatrului.