VIZITĂ LA OTORIKUMA

(sau: DESPRE PARADOXURILE RĂZBOIULUI)

Tokio, 3 aprilie.

Otorikuma este astăzi considerat ca cel mai genial istoric al Japoniei, cu toate că nu a mai publicat de mulţi ani nici o lucrare nouă.

Este un bătrânel de şaptezeci şi cinci de ani, modest, care trăieşte retras dând lecţii particulare studenţilor.

L-am vizitat cu speranţa să aflu de la el ce gândeşte astăzi despre lume elita intelectuală japoneză. Dar Otorikuma nu vorbeşte cu plăcere despre ţara sa.

— În ceea ce mă priveşte, îmi spuse el într-o engleză impecabilă, am fost împotriva ultimului război şi asta din mai multe motive, unele bune, altele rele. Japonia a învins prima dată un colos: China; a doua oară un alt colos: Rusia. Dar era vorba de doi giganţi îmbătrâniţi, rămaşi în Evul Mediu. Nu trebuia să se măsoare cu al treilea colos aflat în plină creştere a forţelor şi a ambiţiilor sale, cum erau Sţatele-Unite.

Când ţi-au reuşit două lovituri, este o nebunie să rişti o a treia şi o a patra. Vezi Napoleon: a cucerit Germania şi Italia dar n-a reuşit cu Anglia, iar campania în Rusia l-a ruinat.

În 1853, Americanii au obligat Japonia, sub ameninţare, să-si deschidă porţile civilizaţiei occidentale; iar noi, în loc să rezistăm, am devenit elevii şi imitatorii Europei şi ai Statelor Unite. Excelenţi elevi; dar e foarte greu ca elevii să-si depăşească maestrul continuând să lucreze în aceleaşi domenii cu cei de la care au primit învăţătura. Noi am O putut poate continua, în ciuda ameninţărilor, să fim un popor de samurai, de artişti şi de poeţi, în loc de asta noi am vrut să devenim un popor de industriaşi, de ingineri şi de navigatori. Noi am trădat vechiul spirit al tradiţiilor naţionale; pentru asta ne-am primit răsplata.

Dacă un popor de privighetori, invidios pe vultur, încearcă să semene cu uliul, el sfârşeşte prin a deveni victima condorului. Dar, vă rog, să renunţăm la acest subiect prea dureros pentru bătrâna mea inimă.

— Ce gândiţi despre recenta tragedie trăită de omenire?

— Dacă într-adevăr este o tragedie, ea nu se poate termina decât printr-o catastrofă. Cu toate astea s-ar putea să fie o tragi-comedie şi atunci se poate încheia printr-un contract de căsătorie. Dar eu sunt istoric, nu profet. Pentru că aveţi bunăvoinţa să mă ascultaţi aş vrea mai curând să vă vorbesc despre anumite paradoxuri foarte stranii care s-au petrecut după ultimul război.

În alte vremuri şi în alte civilizaţii, naţiunile învinse erau forţate să cedeze teritorii şi să plătească pagube, dar conducătorii acestor ţări şi cu atât mai puţin şefii militari nu erau judecaţi de învingători. Câteodată, monarhii abdicau, dar din iniţiativă proprie; generalii învinşi puteau fi pedepsiţi de propriul guvern, nu de învingători: durerea şi ruşinea înfrângerii erau deja o pedeapsă destul de grea. Astăzi, dimpotrivă, şefii politici şi militari ai ţărilor învinse sunt consideraţi criminali şi sunt judecaţi şi pedepsiţi. Este un fapt cu totul nou în istoria modernă. S-a vorbit despre „criminali de război”; dar toate armatele aflate în război comit „atrocităţi”. Dacă învinşii ar fi fost învingători, ar fi putut, folosind aceleaşi pretexte, să-i declare criminali chiar pe cei care azi le sunt judecători, în felul acesta, mâine, dacă am avea un nou război, orice general din orice ţară îşi asumă riscul de a muri împuşcat sau spânzurat, dacă nu are fericirea, câteodată cu totul întâmplătoare, să aparţină taberei învingătorilor.

Dar mai există un alt paradox încă şi mai surprinzător, învingătorii sacrifică milioane de vieţi şi cheltuiesc alte sute de miliarde pentru a hrăni popoarele învinse, pentru a le furniza mijloacele necesare reparării efectelor războiului, pentru a le repune pe picioare industriile, pentru a le ajuta să redobândească un standard de viaţă mai bun şi o mai mare prosperitate. Acest spectacol unic, l-am putut vedea după 1918, dar iată-l din nou şi mult mai spectaculos. Omul de pe stradă ar putea gândi că este mult mai simplu să fie cruţate miliardele destinate distrugerii şi, ca urmare şi celelalte miliarde consacrate reconstrucţiei, miliarde care provin de la combatanţii şi contribuabilii popoarelor victorioase.

Dar iată un paradox şi mai de necrezut, neverosimil, învingătorii au sacrificat vieţile omeneşti şi miliardele pentru a distruge forţele armate ale adversarului: abia obţinut acest rezultat, ce părea de o importanţă vitală pentru ei şi iată-i că se grăbesc să furnizeze puşti, tunuri, avioane şi miliarde popoarelor învinse, pentru ca mâine acestea să devină aliatul lor într-un război probabil cu unii dintre aliaţii lor de ieri. Este ca şi cum poliţia, după ce a dezarmat o bandă de tâlhari, se ocupă să le pună în mâini arme mai perfecţionate decât cele pe -care le aveau înainte şi îi invită să lupte împotriva poliţiei auxiliare care a contribuit la capturarea lor.

Aceste paradoxuri nu sunt invenţii absurde ale imaginaţiei mele, le puteţi găsi confirmate în jurnalele oricărei ţări. Există fără îndoială o necesitate dialectică în aceste paradoxuri; dar recunoaşteţi că este o dialectică a demonilor sau, mai bine zis, a alienării. Adevărul este, după părerea mea, că neamul omenesc este atins, din 1914, de o formă foarte gravă de nebunie colectivă; cum această nebunie este generală şi universală, nu este observată, ea nu este recunoscută ca o autentică alienare. Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani nu este considerat ca rezultatul unei febre, al unui delir, aşa cum este de fapt, ci pur şi simplu ca un fapt ce decurge din evoluţia firească a vieţii oamenilor. Deci nimeni nu se gândeşte şi nu poate gândi la vindecarea acestei maladii; delirul, obsesia par a fi stări normale; nimeni nu-si dă seama de paradoxurile smintite în care sunt antrenaţi oamenii.

Această boală, ca toate bolile mintale, are o evoluţie capriciosă, sau chiar ciclică. Acceselor de furie ucigaşă din 14-l8 şi 39-45, le urmează perioade mai puţin violente, dar în timpul cărora mania persecuţiei, mania grandorii, mania sinuciderii sau distrugerii şi alte manii la fel de periculoase, apar în întregime evident; ele sunt premergătoarele altor accese de furie. Omenirea ar avea urgent nevoie de o cură drastică, radicală; dar unde să-i găseşti pe acei psihiatrii giganţi care ar putea să o îndeplinească? Când întreg pământul este un azil de nebuni, chiar medicii şi infirmierele nu pot fi decât spectatori neputincioşi, dacă nu devin şi ei nebuni ca şi ceilalţi. Acest delir colectiv, nevindecabil, ne va conduce probabil la sinucidere. Numai divinitatea ne-ar putea reda raţiunea şi sănătatea, dar Dumnezeu până acum a tăcut şi această tăcere a sa poate însemna cea mai teribilă condamnare pentru oameni.

Otorikuma îşi întrerupse aici discursul şi mă privi; trebuie să-si fi dat seama după expresia figurii mele că spusele sale m-au tulburat şi întristat: îmi luă mâna dreaptă în mâinile sale mici şi mi-o strânse cu putere, apoi mă conduse plin de politeţe până la uşă.