„A ÎNOTA ÎN AUR”

New-Parthenon, 18 septembrie.

CÎND CITESC CĂRŢI sau ziare, găsesc unele formule vechi, care mă înfurie. De exemplu: „a înota în aur”, „a se bălăci în aur”. Fraze inventate de bieţi invidioşi fără imaginaţie.

Eu sunt unul din oamenii cei mai bogaţi din lume şi, totuşi, niciodată n-am „înotat în aur”. Am văzut totdeauna foarte puţin aur şi-l întrebuinţez rar. Nu port şi nu cheltuiesc aproape niciodată monede de aur – care se folosesc numai în ţările semibarbare, în care domneşte neîncrederea. Aurul e purtat numai de plebei şi are, în adevăr, în el ceva primitiv şi vulgar.

Acum câteva zile, enervat mai mult ca de obicei de aceste fraze, am vrut să experimentez, odată pentru totdeauna, ceea ce imbecilii numesc „a înota în aur”. Am dat ordin şefului visteriei – un armean care nu doarme niciodată – să adune cea mai mare cantitate posibilă de aur – monede şi obiecte lucrate – şi să o îngrămădească în bazinul cel mare de porfir din cripta numită a lui Tiberiu. În timpul nopţii, singur numai cu vistiernicul, m-am coborât acolo şi, după ce am închis grilajurile de oţel, m-am dezbrăcat. Înlăuntrul bazinului – lung aproape de opt metri – era o cantitate de aur care, după armean, se ridica la douăzeci şi două de milioane. Monede din toate ţările şi din toate timpurile – pentru că am pus la contribuţie şi colecţia mea numismatică – apoi inele, lanţuri de ceasornice, ex-voturi în formă de inimi, corniţe împotriva deochiatului, medalioane, dinţi uzaţi, cercei şi bibelouri de tot felul. Dar mai ales monede: câţiva dinari romani, darici persieni, dubloni din Spania, florini din Florenţa, ducaţi şi ţechini din Veneţia, ludovici francezi, coroane olandeze şi mai cu seamă sterline moderne şi dolari.

Încercai să mă cufund în această masă galbenă. Trebuie să spun, înainte de toate, că este absolut imposibil „a înota în aur”. Cel mult, ajutându-te cu mâinile, se poate intra până la brâu, dar cu multă greutate – şi când te afli cufundat e foarte greu să te mişti: eşti prizonier, sacrificat.

Senzaţiile pe care le încerci acolo, cu jumătatea trupului cufundată în metal, sunt cu totul neplăcute. Aurul, în ciuda culorii sale, pe care pictorii şi poeţii o numesc culoarea caldă, solară, arzătoare etc., este foarte rece, aproape îngheţat. În cele câteva minute cât am reuşit să-l suport, m-am simţit apăsat şi pătruns de fiori. Unul din momentele cele mai neplăcute din viaţa mea: o senzaţie penibilă, de rezistenţă, de constrângere, de ger.

Şi nici nu se poate spune că vederea lui te mângâie. Galbenul aurului nu-i desigur cel mai frumos care se află în natură. Chinapaya şi chiar floarea soarelui, aşa de obişnuită, sunt mai vibrante şi mai strălucitoare. Nu mai vorbesc de unele culori galbene, care se văd în tablourile lui Botticelli sau ale lui Van Gogh.

Aurul are ceva ostil şi necurat – fie că e vorba de aurul rece şi puţin de culoarea lămâii, al celor antici, de cel şters şi întunecat din evul mediu sau, mai rău încă, de aurul lustruit şi roşcat al timpurilor noastre. Şi apoi aurul a fost aşa de înjosit de întrebuinţările cele mai umilitoare – dinţi falşi, peniţe murdărite de cerneală, rame de ochelari, încât ţi-e aproape scârbă. Şi toate aceste monede, mânuite de mâinile cele mai murdare, înghiţite, ascunse în gură sau în rect…

Îndată ce-am ieşit din aşa-zisa baie, am dat ordin vistiernicului să vândă toate sterlinele, dolarii şi bijuteriile şi să pună la loc bucăţile antice care pot să aibă o valoare de curiozitate.

Dacă bogaţii n-ar avea altă satisfacţie decât pe aceea, legendară şi trivială, de, a se bălăci în aur”, ar fi cei mai ridicoli nenorociţi din lume. „A înota în aur” ar putea fi cel mult o pedeapsă feroce, pe care aş da-o scriitorilor inconştienţi.