O SUTĂ DE INIMI.

Concorde, martie.

DONAŢIA de trei sute de mii de dolari, pe care am făcut-o Universităţii din W… mi-a dat dreptul să vizitez noile laboratoare când îmi place.

Cel mai perfecţionat – după cum spun membrii Trustee-lui – e cel de fiziologie, condus de celebrul Fruhestadt, german americanizat. Când m-am dus acolo se făceau mari experimente asupra vieţii autonome a inimii. Un fiziolog italian reuşise să facă să trăiască mai multe zile o inimă de broască, scoasă din animal şi păstrată într-o soluţie sărată. Profesorul Fruhestadt era gata să examineze dacă inima altor animale se bucură de aceeaşi proprietate. Porcul răspunsese mai mult decât toate aşteptările sale. În adevăr, putui să văd două inimi de porc, cufundate într-un lichid aproape limpede şi care băteau regulat, ca şi când ar fi fost încă vii.

— Observaţi un lucru ciudat, zise zâmbind asistentul care mă întovărăşea. Inima porcului este cea care seamănă mai mult cu inima omului, ca formă şi dimensiuni. Aşa încât sperăm să putem încerca experienţa cu specia noastră, dacă obţinem permisiunea necesară.

Gândindu-mă din nou la discursul asistentului, îmi veni în minte colecţia mea de uriaşi. Problema care mă urmărea – să fac o colecţie de fiinţe vii, care să nu fugă – mi se păru de acum înainte rezolvată.

Propusei deci afacerea asistentului profesorului Fruhestadt. În timp de o lună, cu preţul de o sută de dolari bucata, el trebuia să-mi pună la dispoziţie colecţia pe care o doream. A reuşit: trei sute şaptezeci de porci au fost sacrificaţi – şi, natural, vânduţi cu preţul normal – şi acum am aici, într-o galerie luminoasă din cottage-ul meu din Concord, una din cele mai originale colecţii din lume.

De o parte şi de alta, pe etajere de pin, sunt aliniate o sută de borcane de cristal, unde stau palpitând o sută de inimi de un roşu închis. În soluţia care păstrează activitatea lor musculară – şi pe care asistentul o schimbă în fiecare zi – cele o sută de inimi se contractă într-un ritm obosit şi neregulat, dar continuu. O sută de motoare de carne, care lucrează în gol, despărţite de aparatele care le dădeau viaţă.

Această veşnică bătaie cardiacă, fără nici un scop şi fără sens, mă atrage cu putere şi face să se nască în mine gânduri ciudate. Sedus de asemănare, îmi place să-mi închipui că am aici o sută de inimi omeneşti, o sută de inimi care au împins sângele în o sută de trupuri calde şi vii, care au cunoscut paralizia fricii şi au bătut mai accelerat din cauza dragostei. Acum au un simulacru de viaţă, dar numai pentru ele: s-au liberat de creaturile pe care le serveau: palpită gratuit, pentru nimic, pentru nimeni. Numai pentru a-mi face mie plăcere, mie, care n-am putut niciodată suferi leşinurile poeţilor şi ale romancierilor, care vorbeau despre „inimă”.

Acest simbol ideal al tuturor imbecilităţilor sentimentale, al tuturor ejaculaţiilor patetice, iată-l aici, redus la materialitatea sa mecanică, în aceste borcane ridicole. Corpurile cărora le aparţineau aceste inimi sunt moarte, sufletele sunt dispărute; şi acest muşchi negricios, în formă de pară, continuă să palpite stupid sub sticlă, ca şi când ceva nobil şi frumos ar corespunde încă bătăilor sale.