COLECŢIA DE CELEBRITĂŢI.

New-Parhenon, sfârşitul lui noiembrie.

N-AM NOROC pentru colecţii. Aceea a uriaşilor s-a împrăştiat; aceea a inimilor devine repede monotonă şi trebuie reînnoită încontinuu. Am imaginat alta, care mi se părea, în afară de noutate, că o să fie un bun remediu împotriva melancoliei.

Mă gândisem de multe ori la norocul contemporanilor oamenilor pe care-i admirăm mai mult. Discipolii lui Socrate, marinarii lui Columb, actorii lui Shakespeare, ucenicii lui Michel Angelo, servitorii lui Ivan cel Groaznic sau ai lui Bismarck mă făceau câteodată invidios. Fiecare secol e sărac în oameni mari; dar dacă am putea avea laolaltă pe cei mai mari oameni din mai multe secole – cum îi vedem de exemplu în Infernul lui Dante sau în Dialogurile morţilor lui Fontenelle – ar fi o tovărăşie care ţi-ar face cinste. A-i avea în busturi sau în portrete, morţi sau muţi, aceasta sau nimic, tot una e. Un membru al S. F. P. R., care era în corespondenţă cu Sir Connan Doyle, îmi spuse, într-o zi când i-am vorbit de acest vis al meu, că n-ar fi imposibil să evoci o adunare de spirite superioare, dacă aş fi reuşit să am la dispoziţia mea un număr de medium de primul ordin. Dar, adevărul e că n-am destulă încredere în aşa-zisele comunicări ale geniilor moarte – transmise de cucoane bătrâne şi nervoase sau de profesionişti suspecţi. Eu nu cred decât ceea ce văd şi vreau persoane vii, nu mesaje dubioase şi aiureli spiritiste.

Renunţasem la această fantezie nostalgică, când, într-o zi, mi se întâmplă să întâlnesc într-un restaurant nocturn un tânăr care semăna perfect cu cele mai populare portrete ale lui Byron. Dacă ar fi avut gâtul gol şi-o mantie stil corsar, oricine l-ar fi luat drept poetul lui Don Juan. Întrebai cine este: era un student în filosofie, bogat şi mândru. Nu puteam deci să mă gândesc să-i ofer să se instaleze la mine, pentru a deveni primul număr al unei colecţii, dar întrevăzui imediat calea cea bună.

Natura, din când în când, se repetă. Ici şi colo, în lume, la o sută de milioane de oameni de rasă albă, trebuie să se găsească, în fiecare generaţie, o replică aproape perfectă a unor genii din trecut. Cu unele retuşări şi îmbrăcându-l cu hainele modelului defunct, se poate avea iluzia unei asemănări aproape identice.

Nu pierdui vremea. În aceeaşi săptămână îmi procurai un profesor de fizionomie şi un portretist, care făcuse şi pictură istorică şi le dădui însărcinarea să colinde Europa, în oraşele mari şi mici, să caute şi să adune cât se poate de mulţi oameni semănând cu celebrităţile din trecut, fără să se uite la cheltuieli şi la greutăţi. Amândoi luară lucrul foarte în serios, se înarmară cu bogate albume iconografice – compuse din fotografii, de tablouri şi din nenumărate portrete, luate din cărţi şi din reviste – şi după o lună plecară.

Îmi scriau adeseori, mai ales să-mi ceară alţi bani şi să-mi spună că întreprinderea era mai anevoioasă decât crezuseră. După ce timp de cinci luni au bătut toate drumurile, reuşiseră să angajeze un Cervantes şi un Rafael şi erau în tratative cu un Ibsen. (Dădusem ordin să-mi aducă numai genii cu renume universal.) încet, încet, îmi veni vestea că puseseră mâna pe un Tolstoi, pe un Voltaire şi pe un Napoleon I. Mai târziu, descoperiră un Socrate şi un Shelley. Nu era însă de ajuns: voiam să încep cel puţin cu o duzină. Se trudiră un an întreg să-i găsească pe ceilalţi patru: un Victor Hugo, un Schiller, un Nero şi un Cromwell.

Când cele douăsprezece personaje sosiră la New-Parthenon, n-am vrut să le văd. Pictorul trebuia să se gândească mai întâi să retuşeze fizionomiile – părul, culoarea – şi să confecţioneze pentru fiecare haine asemănătoare cu acelea pe care le îmbrăcau de obicei personajele pe care trebuiau să le reprezinte. Apoi, cum cea mai mare parte din exemplarele mele erau oameni nu prea culţi şi nu ştiau englezeşte, chemai câţiva profesori de limbi şi de istorie, să-i pregătească pentru rolul pe care trebuiau să-l joace. Dintr-un motiv sau altul n-am putut să mă bucur de originala mea colecţie, decât după doi ani şi jumătate după ce concepuseră ideea.

Toate cheltuielile şi toate silinţele colaboratorilor mei nu mi-au dat satisfacţia la care mă aşteptam.

Prima oară când am văzut adunată colecţia mea de celebrităţi vii, efectul mi se păru minunat. Asemănarea era la toţi, năucitoare. Nero obez, drapat în purpură, care mă privea printr-un smarald, era impecabil. Lângă el, micul Ibsen, cu mustăţile sale de câine flocos şi cu ochelarii mari pe nasul său cârn, părea în adevăr autorul lui Peer Gynt. Botul răutăcios de viezure al lui Voltaire, împodobit cu o perucă bine făcută, mi-a plăcut extrem de mult. Tânărul Rafael, puţin palid, slab şi patetic, întocmai ca în portretul de la Uffizi, forma un contrast ciudat cu capul sever şi hotărât al lui Cromwell închis în armura sa lustruită. Victor Hugo, cu bărbiţa lui albă şi cu ocnii cenuşii, şedea măreţ lângă un fel de faun şiret şi bun pe care însuşi Platon l-ar fi luat drept Socrate. Figura prelungă, tristă şi demnă a lui Cervantes, contrasta cu faţa de mujic bătrân a lui Tolstoi. Schiller, înalt şi slab, părea ieşit dintr-un sanatoriu tragic. Napoleon, cu redingota sa gri, care se umfla pe pântecele rotund, cu figura severă şi palidă, sta la o parte de toţi.

Dezastrul începu atunci când aceştia, la invitaţia mea, începură să vorbească. Îmi închipui că profesorii învăţaseră pe fiecare câteva fraze care se refereau la viaţa modelului mort, dar găsindu-se toţi la un loc şi în prezenţa stăpânului, cei mai mulţi se emoţionară şi rezultatul a fost cea mai grotescă încurcătură din lume.

Falsul Socrate – un cerşetor analfabet, adunat din Bucureşti – repeta ca o coţofană, cu cel mai rău accent englezesc: Ştiu că nu ştiu nimic! Ştiu că nu ştiu nimic! Niciunul nu-i dădea atenţie, dar când micul Ibsen exclamă, cu o voce groasă şi răguşită: Fii tu însuţi! Toţi începură să râdă.

Falsul Voltaire – un plăcintar din Bordeaux – începu să spună în franţuzeşte: Calomniez! Calomniez! Ecrasez l'imfame?! Dar fără curaj, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Napoleon, scoţându-si pălăriuţa neagră, striga: Soldaţi, patruzeci de secole vă contemplă! Şi izbea în pământ cu cizma sa cu pinteni, fără să obţină vreun efect.

Nero se ridică maiestuos şi pronunţă bolborosind, cu o voce aproape înăbuşită: Creştinii fiarelor! Mama mea trăieşte încă?

Falsul Cervantes îl privi cu dispreţ şi începu să recite: En un lugar de la Mancha, de cuyo nombra no quiero acordarme, no ha mucho tiempo vivia un hidalgo…

Dar Schiller îl întrerupse:

— Toţi oamenii să se bucure! Cântaţi cu mine, o milioane, Imnul bucuriei! Dar avea o expresie aşa de melancolică, încât i se spuse să tacă.

Cromwell – un doctor robust din Liverpoole – făcu semn că vrea să vorbească, dar îmi era de ajuns. Ieşii din cameră înfuriat, descurajat şi dezgustat.

După câteva zile, încercai să vorbesc între patru ochi cu fiecare din oaspeţii mei. Tolstoi – un biet ţăran din provincia Kiev – îmi mărturisi cu umilinţă că nu avea nimic de spus şi că era mulţumit dacă-i dădeam banii necesari să se întoarcă acasă.

Chemai pe Shelley, care era un băiat de prăvălie, de lângă Brighton. Acesta îmi declară solemn că poezia era singura voce a divinităţii universale şi că trebuia să recunoaştem în Prometeu simbolul civilizaţiei persecutată de conservatori. După asemenea revelaţii nemaiauzite, mă grăbii să-l concediez.

Încercarea cu pseudo Victor Hugo nu reuşi mai bine; era un fost funcţionar de bancă, provenit din Nissa. Acesta îmi recită o bucată din Notre Dame, pe care o învăţase pe de rost, apoi se plânse de hrana dăunătoare sănătăţii sale şi de vulgaritatea tovarăşilor săi. „Niciunul gemu el, care să ştie să joace la manille”.

Unele conversaţii între doi sau trei dintre ei, pe care le încercai ca o ultimă experienţă, nu avură un rezultat mai bun. Întrevederea dintre Nero şi Voltaire se sfârşi aproape tragic, căci Voltaire, ofensat de nu ştiu ce cuvânt, sări cu mâinile întinse peste monumentalul Nero şi-l zgârie cu furie, lângă ochi. O conversaţie între Socrate, Cervantes şi Cromwell se învârti numai în jurul meritelor şi gloriilor ţărilor respective şi asupra celui mai bun mijloc de a combate insomnia.

Cei doisprezece indivizi sunt încă aici, dar vor pleca, unul după altul, în cursul săptămânilor viitoare. Sunt foarte fericit că pleacă; totuşi, mi-au cerut să le las, ca amintire, haina istorică, pe care o îmbrăcau la ocaziile solemne.