ALEEA ZEILOR.

New-Parthenon, 26 octombrie.

SE POATE NEGA existenţa zeilor dar nu se poate nega existenţa religiilor. Dacă sunt atâtea şi au reuşit să supravieţuiască atâtea secole, aceasta înseamnă că răspund unei nevoi profunde a sufletului omenesc. Chiar în ţările cele mai inteligente şi mai civilizate, majoritatea populaţiei aparţine unei biserici: e necesar, deci, să-mi aleg şi eu una.

Dar alegerea e grozav de grea. Eu trăiesc de obicei în ţari creştine şi religia mea ar putea fi creştinismul. Dar mărturisesc că religia creştină, oricât o cunosc de puţin, mă înspăimântă. Sunt gata să recunosc că e cea mai perfectă şi mai sublimă dintre religii, dar, din nenorocire contrazice şi condamnă toate instinctele mele cele mai înrădăcinate. Eu îi urăsc pe oameni şi creştinismul îmi impune să-i iubesc; îi suport greu pe prieteni şi creştinismul mă obligă să-i îmbrăţişez pe duşmani; sunt unul din cei mai bogaţi oameni de pe pământ şi creştinismul predică dispreţul şi renunţarea la bogăţii; sunt înclinat să găsesc plăcere în cruzime şi creştinismul îmi impune blândeţe şi mă invită să plâng martiriul unui crucificat.

Trebuie deci, spre marele meu regret, să renunţ de a mă face creştin. Altfel, aş fi un creştin rebel şi ipocrit. Creştinismul e o religie prea înaltă pentru o fiinţă de felul meu.

Din fericire, mai sunt şi alte religii care se potrivesc mai bine cu natura mea. Dar nu-i uşor să aleg una, mai înainte de a le cunoaşte în mod practic. De aceea, m-am hotărât, acum câtva timp, să recurg la metoda experimentală.

Într-un luminiş izolat din parcul meu imens, am creat, pentru folosul meu personal, o alee a zeilor – adică două rânduri de temple ale celor mai importante religii din lume, servite de preoţi autentici, aduşi din ţările de unde aceste religii îşi trag originea.

Cel dintâi e un templu indian, împărţit în trei părţi: atriu, sanctuar şi cela – după cele mai bune reguli. Divinităţile alese de mine – zeiţa Kali şi Siva distrugătorul – sunt servite de un adevărat brahman, asistat de un purôhita sau vicar şi de un grup de dansatoare sacre (baiadere). Se celebrează aici cele cinci sacrificii zilnice (sandhya) şi, din când în când, sărbătorile zeiţei Kali, în onoarea căreia se sugrumă o capră.

La câţiva paşi mai departe se ridică templul budist, rânduit după ritul chinez. E o sală mare, păzită la intrare de monştri. În fund se află statuia zeiţei Maitreya, viitoare incarnaţie a lui Buddha şi în centru aceea a lui Sakyamuni, adică a lui Buddha cel istoric, în mijlocul discipolilor săi preferaţi: Ananda şi Kasyapa, Doi călugări veniţi din Ce-Kiang, îmbrăcaţi în galben, asigură cultul – care e, de altfel, foarte simplu.

În faţă se află templul lui Zeus, de marmoră, în stil doric. Religia păgână este, în adevăr, moartă, dar am avut norocul să găsesc în sudul Franţei un discipol întârziat al acelui Gabriel Auclerc care, sub numele de Quintus Nantius, a vrut să învie vechiul păgânism, din timpul Revoluţiei franceze. E un bătrân cu o barbă înfloritoare, mare erudit şi admirator al lui Iulian Apostatul şi a reconstituit cum a putut mai bine tradiţiile preoţilor Flamini. Din când în când îmi cere să-i dau o vacă şi un taur pentru sacrificii şi în loc de un adevărat victimar, se mulţumeşte cu unul din cowboys-ii mei.

În apropiere se găseşte templul shintoist (miya), pătrat, după tradiţia japoneză şi construit din lemn sfânt. Înlăuntru se vede obişnuita oglindă de argint, simbolul soarelui şi faimosul shintai, piatra rotundă în care ar trebui să se strămute mitama, adică sufletul lui Dumnezeu. Doi kannushi sunt destinaţi acestui templu, dar din nefericire nu pot să realizeze procesiunile lui Shintai, din lipsă de credincioşi.

Am vrut să nu lipsească nici templul lui Zarathustra. E cel mai simplu dintre toate: o incintă de piatră, unde preotul Parşi – pe care mi l-am procurat la Bombay – întreţine fără încetare focul sacru, aruncând în el de cinci ori pe zi lemn de santal. După ce Parşi a sfârşit rugăciunea, ia puţină cenuşă din acest foc şi-o duce la frunte – atâta tot.

De cealaltă parte este o minusculă moschee musulmană, în cel mai bun stil maur din secolul al X-lea, cu mihrab-ul întors spre Mecca. Un iman şi un muezzin, proveniţi din Maroc, repetă în fiecare zi rugăciunile prescrise.

În sfârşit, se mai află şi o mică sinagogă, imitaţie redusă a celei din Amsterdam, în care un rabin român, dar din tribul lui Levi, se îngrijeşte de ceremoniile necesare, în tovărăşia unui hazzan de origine ucraineană.

Sunt, până acum, numai şapte temple, dar cu vremea sper să măresc numărul. Cu atât mai mult, cu cât n-am reuşit încă să fac vreo alegere. Când locuiesc aici, mă duc adeseori pe aleea zeilor: asist, în aceeaşi zi, la una sau alta din ceremonii şi stau puţin de vorbă când cu călugărul budist, care ştie englezeşte, când cu rabinul, când cu preotul francez al lui Jupiter cel Mare sau cu iman-ul musulman. Fiecare din aceste religii are părţi care mă atrag, dar în urmă descopăr totdeauna principii şi dogme puţin potrivite pentru mine.

Un teozof m-a sfătuit să adun toate imaginile zeilor, iar ale acelora care nu mai sunt adoraţi, într-un mare templu unic şi să chem pe un şef al Bisericii Unitare – sau mai bine pe unul din Biserica Teosofică – pentru ceremoniile cultului colectiv. Propunerea nu-mi displace – de altfel şi pentru că ar oferi o mare reducere de cheltuieli – dar deocamdată prefer să păstrez separate diferitele religii.

Am încercat, acum două luni, o întreprindere mult mai îndrăzneaţă: aceea de a reuni lângă mine un mic conciliu al Zeilor în carne şi oase. Am aflat în adevăr că trăiesc în lume, ici şi colo, unii oameni care sunt veneraţi ca nişte adevărate încarnaţii divine şi l-am însărcinat pe prietenul teozof să-i invite aici. Dalai-Lama din Lhassa – care e cel mai celebru dintre zei vii – nici n-a vrut să-l primească pe trimisul meu şi a comunicat refuzul său dispreţuitor prin gura unui simplu Lama roşu. Şi când te gândeşti că-i ofeream, pentru o şedere de o săptămână o remuneraţie enormă! Buddha cel viu din Urga, în Mongolia, s-a lăsat târât până aici, împreună cu celebrul Krishnamurti – incarnaţie divină care trăieşte de obicei în Adyar – dar numai doi nu erau de ajuns. Trimisul meu reuşi să descopere, într-o suburbie a Parisului, pe succesorul acelui Guillaume Monod, mort în 1896, care din 1836 se proclamase incarnaţia Sfântului Spirit. Şi acest francez jigărit care vrea să fie numit Guillaume al IlI-lea, e convins că e un adevărat Dumnezeu. La aceştia trei se adăugă un rus din Saratov, membru al sectei Bojki (zei mici), care afirmă cu hotărâre că o incarnaţie pământească a lui Dumnezeu tatăl şi un mic sicilian, surd, pe care discipolii săi îl consideră ca manifestaţia definitivă a Sfântului Spirit. Dar conversaţia acestor cinci zei nu mi-a folosit la nimic. Buddha cel viu e un bătrân alcoolic, care nu ştie decât să repete, între două lecţii, formula tibetană: om mani padme, Hum! Krishnsmurti s-a mulţumit să expună, cu un ton hieratic şi într-o englezească proastă unele teorii confuze, care se găsesc deja în cărţile lui mrs. Blavatsky; mujicul refuză să vorbească până ce nu va fi sosit nu ştiu ce porumbel divin; sicilianul se mărgineşte să recite câteva din poeziile lui extravagante, iar cât despre francez, acesta nu face decât să repete locurile comune ale sectelor protestante, care aşteaptă venirea Sfântului Duh. După o săptămână de timp pierdut şi de plictiseală, m-am hotărât să expediez pe cei cinci zei vii în ţările lor.

Şi astfel, deşi n-am cruţat nici dolarii, nici răbdarea, n-am găsit încă o religie pe placul meu şi nici n-am reuşit să ştiu, până azi, care este divinitatea care-mi convine mai bine. Ce-ar fi dacă m-aş întoarce, într-o zi sau alta, la religia mamei mele, Maori? Nu s-ar putea întâmpla ca Atua şi Tangaroa să fie, în sfârşit, adevăraţii zei pe care-i caut?