TRANSFORMAREA PĂMÎNTULUI.

New-Parthenon, 20 noiembrie.

CÎND AUD VORBINDU-SE despre dominaţia omului asupra naturii, aproape mă cuprinde furia. Închipuiţi-vă un copil lăsat singur într-un parc şi care după trei sau patru ore a reuşit să prindă o duzină de furnici şi de şopârle, să tragă o cărare nouă prin iarbă, să facă o cascadă artificială într-un pârâu şi să culeagă fructele cele mai coapte din pomi: aceasta este, păstrând proporţiile, puterea noastră pe pământ. Mi se pare că suntem abia la început.

Am ştiut să ne servim de curenţii aerului şi de apa fluviilor, dar n-am reuşit să supunem forţa fluxului şi refluxului, nici să utilizăm focul vulcanilor. Când vom ajunge să transformăm cutremurele de pământ în forţă motrice, atunci şi nu mai înainte, putem să începem să ne mândrim.

Deocamdată, pasivitatea noastră faţă de natură e ruşinoasă şi ridicolă. Aşteptăm aproape totdeauna bunul plac al cerului şi al pământului. Ştiinţa şi tehnica aşa de lăudate n-au ştiut încă să supună anotimpurile şi să le schimbe după voinţa noastră. Nu suntem capabili să atenuăm frigul iernii, nici să reducem căldura verii. Primim furtunile când vin şi nu ştim să îndepărtăm grindina; suportăm cu răbdare zăpada şi suntem neputincioşi împotriva secetei.

De ce, de exemplu, n-avem nici un mijloc de a produce furtuni şi cicloni artificiali, ploi după voinţă, cutremur de pământ la poruncă? Şi, cum se face că nu suntem în stare să creăm, pentru ţările ceţoase, un imens soare artificial, care să lumineze şi să încălzească o provincie întreagă? Mie mi-ar plăcea, dacă aş avea timp, să creez în Groenlanda o gradină tropicală întinsă, unde ar creşte, în sere încălzite cu calorifere, plante de la Ecuator. Şi aş avea poftă să zidesc, în plin deşert al Saharei, o vilă prevăzută cu trei sau patru frigorifere, aşa încât în toate odăile să fie aceeaşi temperatură ca în Laponia.

Mi se pare că ar fi foarte uşor să scăpăm de tirania monotonă a zilei şi a nopţii: ar fi de ajuns reflectoare enorme aşezate pe munţi, să lumineze tot pământul, după apusul soarelui, şi, ziua, gigantice emisiuni de fum des, care să împiedice ca lumina soarelui să ajungă la noi.

Dar, ce este mai rău, este că ne acomodăm în mod stupid, ca ţăranii din timpurile vechi, cu enervanta încetineală a pământului. Astăzi, când triumfă viteza, chiar cei mai moderni farmers aşteaptă luni după luni să se coacă grâul, porumbul, fructele, fără să poată face şi să încerce nimic pentru a scurta durata fabricării produselor agricole. E ca şi când în materie de transport te-ai mai mulţumi să mergi pe jos! Şi suntem, se zice, stăpânii naturii! Stăpâni care trebuie să aştepte bunul plac al sclavei lor, ca să obţină de la ea puţină mâncare!

Şi apoi faptul de a stăpâni un lucru, implică posibilitatea de a-l modela, de a-l transforma: ori, noi am lăsat natura aproape aşa cum am găsit-o, cu toate neregularităţile, asimetriile, obstacolele şi defectele sale de construcţie, în afară de tăierea pădurilor, de tăierea câtorva istmuri, străpungerea de tuneluri pentru căile ferate, am atins prea puţin structura minusculei planete pe care suntem închişi. Ceea ce face gloria şi semnul geniului omenesc este spiritul geometric, dar totuşi nici n-am început să reducem more geometrico scandaloasa neregularitate a pământului. Dacă am fi în adevăr despoţii naturii, cum ne facem iluzia că suntem, până acum am fi transformat lacurile în bazine pătrate sau în forma de cruce şi de stele, fluviile în canaluri drepte şi munţii – sfidare scandaloasă a puterii noastre – în cuburi, piramide, conuri sau paralelipipede, cu contururi precise, sau, am fi dărâmat cu curaj toate acele cocoaşe.

Nu vorbesc la întâmplare sau ca să par spiritual. Pe planeta noastră sunt prea multe mări; trei cincimi din suprafaţa pământului este apă. Ori, populaţia creşte continuu. Sunt două miliarde de oameni şi fiecare posedă patru metri de intestine. În fiecare zi trebuie să umpli opt milioane de kilometri de maţe. Şi multe ţări produc puţin, iar munţii sunt, de obicei, sterpi. Ar trebui deci – dacă omul e în adevăr regele atotputernic al lumii – să dărâme munţii şi să se servească de milioanele de tone de material astfel produs, ca să construiască insule artificiale în oceane. S-ar obţine în felul acesta două rezultate excelente pentru aprovizionarea omenirii: toate continentele ar fi transformate în câmpii comode şi fertile, iar prin crearea de insule noi, s-ar mări suprafaţa uscată şi cultivabilă.

Întreprindere, fără îndoială, uriaşă, dar care n-ar trebui să pară imposibilă ingineriei din timpurile noastre, care trăncăneşte în fiecare zi despre progresele miraculoase ale mecanicii şi care-si dă aerul că poate să refacă universul, cu maşinăria sa de neînvins. Pământul este, într-un oarecare sens, proprietatea neamului omenesc şi cine e stăpânul unei moşii care să nu-si dea silinţa s-o îmbunătăţească şi s-o mărească? Ori suntem stăpâni, ori nu suntem şi dacă vrem în adevăr să fim autocraţii acestui cheag de foc răcit, putem să ne mulţumim să zgâriem scoarţa şi să săpăm ici şi colo câteva gropi sau câteva şanţuri?

Esteţii vor spune că pământul ar deveni, în felul acesta, înspăimântător de monoton. Dar cu estetica nu se înmulţesc pâinile şi când pământul va adăposti patru sau cinci miliarde de oameni, va trebui să ne resemnăm să facem ceea ce propun eu – ca să nu ne întoarcem la antropofagie.

Şi, de altfel, noi mai suportăm azi şi alte monotonii. Dacă n-ar fi să amintesc decât sărăcia culorilor omeneşti. Pielea noastră nu are decât trei nuanţe: alb, negru şi galben. Ele nici nu sunt cele mai frumoase – amintesc prea mult de ceară, de funingine şi de gălbinare. Într-o zi, ca să scap de această sărăcie, am pus pe unul din valeţii mei să se ungă cu o frumoasă culoare verde, pe un altul cu roşu curat şi pe o fată de serviciu cu cobalt.

Dar vizitatorii mă făcură nebun şi servitorii ameninţară că mă părăsesc!

Acum câtva timp, am realizat un pârâu de lapte curgând între maluri foarte negre, punând la izvor grămezi de var şi pe maluri praf de cărbune: toată lumea a râs de mine.

Altă dată, tot pentru ca să mă răzvrătesc împotriva monotoniei, pusei să se arunce în fluviul care străbate parcul meu, mai multe chintale de chinoros, ca să văd în sfârşit apa de un roşu frumos; chiar şi atunci au strigat că e un scandal.

Deci oamenii suportă foarte bine uniformizarea şi încă n-au obosit văzând toate frunzele verzi şi fiecare bucată de aur veşnic galbenă. Se vor resemna la nevoie şi cu dispariţia munţilor, ceea ce va însemna, între altele, victoria vizibilă a unuia din cele mai scumpe idealuri ale modernismului: nivelarea universală.