ASASINUL NEVINOVAT.

New-Parthenon, 15 octombrie.

ÎN FIECARE ZI sosesc scrisori de la oameni care vor ajutoare, subvenţii şi împrumuturi. Le deschid din curiozitate apoi le ard. Una din cele venite astăzi o păstrez, pentru ciudăţenia sa: „Scumpe domnule, Nu refuzaţi de a citi povestea mea. Numai după ce o veţi fi cunoscut, veţi decide dacă merit sau nu ajutorul domniei-voastre.

Tatăl meu avea o prăvălie de arme şi, pe când eram băiat, mă ţinea pe lângă sine. În curând am ştiut că mulţi din cei care veneau la noi să cumpere un Browning se împuşcau sau ucideau pe soţia sau duşmanul lor.

Mi s-a născut în suflet o aşa de mare oroare pentru comerţul tatălui meu, încât mă hotărâi să studiez medicina. Aş fi fost, astfel, o balanţă în faţa răului, pe care el, indirect, îl favoriza. Tatăl meu vinde moarte, gândeam eu în sinea mea, eu voi vinde viaţă şi voi combate moartea, îndată ce mi-am luat doctoratul, începui să-mi exercit meseria la Minneapolis. La început, aveam puţini clienţi, dar eram mulţumit de mine. Niciunul din bolnavii mei nu murise; e adevărat că era vorba totdeauna de maladii uşoare, încet, încet, conştiinciozitatea mea de doctor îmi procură o clientelă întinsă, dar aleasă. Şi atunci, începură nenorocirile. Un mort, doi, trei, patru morţi într-un an. Examinând cu atenţie, după deces, diagnosticele mele şi tratamentul dat, mă convinsei că, cel puţin în jumătate de cazuri, vinovat de moarte eram eu. Mă înşelasem de la început, nu ştiusem să evaluez just un grup de simptome, nu ţinusem socoteala de constituţia şi de idiosincrasiile bolnavului. Colegii mei, ascultând mărturisirile mele triste, râseră de mine. Dar eu nu puteam să râd. Mă consacrasem medicinei spre a învinge moartea, nu pentru a o ajuta. Şi cum decesele, din nenorocire, continuau şi chiar numărul lor se mărea, mă resemnai să-mi părăsesc profesiunea şi oraşul.

Având studii de medicină, reuşii cu uşurinţă să obţin o diplomă de farmacist şi deschisei o bună farmacie la Oklahoma. În acest fel, mă gândii, ajut şi eu la lupta împotriva răului şi a morţii, însă fără răspundere directă. Nu trecuse un an, când observai că am căzut într-o nouă cursă. Un copil înghiţi, din greşeală, o pastilă de potasă caustică, vândută de mine; o doamnă se sinucise cu veronal, pe care-l cumpărase din prăvălia mea; o soţie îşi otrăvi bărbatul cu preparate de arsenic, pe care le obţinuse de la mine, cu o reţetă falsă. A trebuit să mă conving că şi farmaciştii sunt supuşi primejdiei de a îi complici la asasinate.

Mă gândii multă vreme la alegerea unei alte meserii şi mă convinsei că cea mai inocentă e aceea de soldat. Vi se va părea un paradox, dar era, dimpotrivă, rodul unei îndelungate chibzuiri. În vremea aceea, ţara noastră nu era în război cu nimeni şi nici nu era vreo probabilitate ca pacea să fie tulburată. Abia mă înrolasem, că izbucni războiul european şi în 1917 am fost printre primii trimişi în Franţa. Nu puteam în nici un fel să mă sustrag: eram militar de profesie şi, în plus, bun cetăţean. Războiul din tranşee mă întrista mult, dar eram mângâiat la gândul că asasinarea era colectivă şi că cei ucişi erau duşmanii Americii şi ai omenirii. Într-o zi, însă, în 1918, fui chemat să fac parte din plutonul de execuţie. Trebuia să împuşcăm un dezertor. Când mă aflai în faţa acelei zdrenţe omeneşti, legată de scaun, inima îmi tresări. Dar nu puteam să scap de acea datorie şi nici să trag în aer, căci un ofiţer ne supraveghea. Şi-am fost, încă o dată, complice la asasinat.

Îndată după terminarea războiului, plecai din armată. Tatăl meu murise: vândui imediat prăvălia cu arme, dar câştigul nu-mi ajungea să trăiesc fără ocupaţie. In speranţa de a-mi mări economiile şi a deveni independent, speculai la bursă şi în şase luni, nefiind practic în afaceri, pierdui şi ultimul dolar. De aceea, mă apucai să-mi caut o altă ocupaţie şi, învins de foame, trebui să primesc un loc de chaufeur. Pe când eram doctor, avusesem un automobil şi ştiam să conduc destul de bine. Câtva timp am trăit liniştit, dar n-am putut să fug, până la sfârşit, de soarta mea grozavă. Într-o seară, pe o stradă prost luminată, am dat peste o biată bătrână, pe care am ucis-o şi după o lună, alergând cu mare viteză, din ordinul stăpânului meu, am strivit pe un tânăr care traversa pe bicicletă o piaţă.

Fui condamnat la închisoare şi îndată ce ieşii de acolo, deşi stăpânul voia să mă angajeze din nou, totuşi am plecat. Încă o dată eram fără pâine şi fără lucru. Împins de disperare, mă oferii ca aviator, la o fabrică de aeroplane. În cer, mă gândii eu, ciocnirile sunt aproape imposibile şi riscul meu nu e mai mare decât al celorlalţi. Devenii, în scurt timp, un pilot priceput şi îndrăzneţ. Dar acum douăzeci de luni, în timpul unui zbor cu doi pasageri la bord, o manevră greşită, datorită neatenţiei mele, făcu aparatul să cadă de la o înălţime de şase sute de metri. Rănile mele se vindecară în câteva săptămâni, dar cei doi nenorociţi, care erau cu mine, au murit – din vina mea.

Mi-am ispăşit greşeala şi acum sunt încă o dată muritor de foame. Dar m-am hotărât, cu tărie, să nu-mi mai aleg niciodată nici o meserie, nici o profesiune, nici o ocupaţie. Nu mai vreau să fiu asasin şi nici complice cu asasinii. Singura speranţă ca sa scap de orice răspundere, este, pentru mine, lipsa de ocupaţie. Şi de aceea vă scriu. Şi vă cer umilit să-mi acordaţi o mică pensie, ca să mă pot căi în pace de crimele mele involuntare şi să nu mai fiu silit a săvârşi altele. Pentru domnia-voastră ar fi un mic sacrificiu, iar pentru mine o favoare imensă. Nu am pretenţia să trăiesc bine: îmi e destul să nu mor de foame şi să nu ucid. Cu câţiva dolari pe lună, puteţi scăpa un om de remuşcări, de închisoare şi de pedeapsa eternă. Sunt convins că mă veţi asculta: liniştea şi viaţa mea sunt în mâinile domniei-voastre.

Vă rog să mă credeţi sincer al domniei-voastre, George William Smith”