RĂZBUNARE.

New York, 21 iunie.

AM SACRIFICAT o sumă imensă şi-am scăzut cu câteva milioane venitul meu fix, dar una din fanteziile cele mai vechi din tinereţea mea a devenit o realitate. Oraşul e pălmuit şi natura răzbunată.

Mulţi ani am trăit în camere oribile, în cartierele cele mai îngrămădite din oraşele cele mai populate, mai pline de praf şi mai zgomotoase din lume. Uram camerele casele, străzile, oraşele, dar nu puteam face altceva decât să trăiesc în ele. Şi-mi închipuiam că în urmă cu cincizeci sau o sută de ani, în locul acestor dezgustătoare drumuri înguste şi lungi, al cazărmilor murdare şi infecte, al labirintelor de asfalt şi de noroi, erau livezi, în care florile înfloreau la soare, câmpii în care fructele se coceau, păsările cântau, iepurii alergau şi în care vântul trecea liber; pământul proaspăt, udat de ape, cu iarbă mirositoare, sănătos, ospitalier pentru vagabonzi. Şi visam că un om foarte puternic – un bogat sau un dictator – s-ar putea distra redând naturii măcar o bucată din aceste oraşe dezgustătoare: că ar dărâma casele, ar desface caldarâmul de pe străzi şi ar face să se întoarcă aerul curat acolo unde zac mlaştini, gropile înflorite acolo unde acum se scurg şanţurile, liniştea unde este zgomot şi singurătatea acolo unde mii de oameni se îngrămădesc în morminte de cărămizi suprapuse.

Acest gând m-a condus, poate fără să-mi dau seama, când am cumpărat un lot de case în unul din cele mai populate cartierele din New York. În loc să-mi plasez banii ici şi colo în metropolă, dădui ordin agenţilor mei să cumpere case numai în acel cartier. Cu timpul, aş fi putut să-l transform, ca să scot un venit triplu. Dar când mi-am dat seama că posedam două sau trei străzi întregi şi, în afară de câteva grupuri de case izolate, cartierul întreg, îmi veni în minte, cu o putere stranie, amintirea şi ispitele de odinioară.

Fantezia întrecu orice calcul: nu putui rezista. Încet, încet, reuşii să cumpăr şi casele care nu erau încă ale mele şi mă găsii stăpân absolut pe douăzeci de acri din New York mai mult de optzeci de mii de metri pătraţi. A fost nevoie de şase luni, până ce am alungat pe toţi locuitorii şi zece luni pentru a dărâma toate casele. Rămâneau, printre dărâmături, unele străzi publice, asupra cărora nu aveam aici un drept. A trebuit un an de intervenţii şi de stăruinţe pe lângă municipalitatea şi statul New York, spre a obţine să-mi cedeze aceste străzi pentru uzul meu personal. Nemaifiind locuitori pe acolo, drumurile care duceau la casele dărâmate erau de acum înainte inutile. Dar, ca să înving ultimele rezistenţe, trebui să las să se creadă că destinam întrebuinţării publice parcul proiectat. Dar când totul fu în regulă, făcui după placul meu.

Cei douăzeci de acri de teren fură închişi cu un zid înalt, fără ferestre, zăbrele sau porţi – intrarea rezervată mie este subterană – şi un stat major de botanişti, de zoologi şi de ingineri, după trei ani de muncă a săvârşit miracolul.

În locul cartierului infect, locuit de lucrători, de mici funcţionari, de mici negustori, e acum un fel de pădure virgină, cu lacuri şi codri, livezi şi canale, în care păsările cântă, pomii înfloresc, în care abia se aude zgomotul îndepărtat şi nelămurit al oraşului infernal. O parte din teren este amenajată în grădină zoologică: leii şi panterele rag acolo unde ţipau copiii şi trăncăneau menajerele, în partea destinată pădurii am pus să se aducă iepuri, veveriţe şi arici – şi nimeni n-are dreptul să-i omoare. Plantele, aduse aici în stare adultă şi apoi îngrijite după metodele cele mai sigure, sunt în plină vigoare şi se înmulţesc în aşa fel, încât creează poteci umbrite şi labirinturi pitoreşti şi ai iluzia că te afli departe, la o sută de mile de oraşul cel mai populat din lume.

Nici o casă, în afară de unele pavilioane ascunse, pentru grădinari şi păzitorii fiarelor. Cine trece pe dinafară nu vede nimic, nu se bucură de nimic; poate în timpul nopţii se aud în străzile vecine răgetul unui tigru sau cântecul unei privighetori.

Eu singur profit de acest mic paradis terestru regăsit. Nu las pe nimeni să intre şi nu invit pe nimeni. N-am cheltuit o mare parte din capitalurile mele ca să fiu admirat sau ca să aud complimente; am făcut aceasta numai ca să mulţumesc pe acel adolescent care, atâţia ani a purtat propriul meu nume şi a suferit de îngrămădeala puturoasă a oraşelor şi de atmosfera înăbuşitoare, dar care în sfârşit, s-a răzbunat, redând luminii măcar o bucată din câmpiile pe care oamenii le-au ascuns sub vulgare cuburi celulare.

Pe străzile pe care odinioară treceau toţi, nu trec decât eu acum; unde automobilele urlau mirosind urât, se plimbă acum urşii mei paşnici; unde se afla un bar, e o fântână cu apă limpede; unde afaceristul cu împrumuturile şedea la pândă, aşteptându-si victimele, şacalul se întinde la soare.

În însăşi inima unui oraş orgolios şi colosal, mi-am plătit luxul adevărat şi cel mai costisitor care exista pentru omul modern: izolarea şi liniştea. Cei care trec şi văd zidurile înalte şi goale şi nu ştiu ce se află înăuntru, exclamă: „Capriciu de nebun”!

Eu însă, dimpotrivă, am impresia că mi-am construit, în incinta unei vaste case de nebuni, o celulă mică, dar veselă, de înţelepciune.