ASIGURARE ÎMPOTRIVA FRICII.

New-Parthenon, 8 august.

AM CĂZUT de pe seguoia mea, unde mă instalasem să citesc, călare pe o ramură, în aceste zile calde şi mi-am rupt un picior. Îndată ce chirurgul şi-a făcut datoria şi m-am văzut imobilizat şi prizonier în pat, am recurs la vechiul meu obicei. Am pus să se caute în grabă doi şchiopi, care să-mi ţină tovărăşie. Îi plătesc tot aşa de scump ca pe nişte guvernatori de stat, dar ei sunt obligaţi să meargă sau mai bine zis să sară înaintea mea. A doua zi mi s-au procurat cei doi şchiopi: unuia îi lipsesc amândouă picioarele şi merge în cârje: celălalt le are pe amândouă, dar aşa de pocite şi de zgârcite, încât se mişcă greu, cu sărituri groteşti.

În aceste zile de plictiseală şi de durere, cei doi nenorociţi sunt consolarea mea. Mutilatul şi şchiopul, prin mişcările lor greoaie, mă fac să văd ce aş fi putut deveni şi contrastul mă înveseleşte. E o metodă excelentă. Am descoperit-o acum câţiva ani, când am băgat de seamă că devin miop şi când avui pentru un timp oarecare supărătorul fenomen al petelor negre care sclipesc înaintea ochilor. Mi-am procurat imediat câţiva orbi şi sub pretextul de a le da ospitalitate, mă bucuram de plăcerea de a contempla pupilele lor moarte, orbitele goale, încremeneala lor puţin idioată, puţin extatică. Avându-i aproape, văzându-i, era pentru mine o imensă mângâiere: mă făceau să-mi fie şi mai scumpă puţina vedere care-mi mai rămânea; mă făceau să mă bucur mai mult de lumina soarelui, de culorile şi forma lucrurilor.

Multă lume mă întreabă de ce păstrez într-un castel din parc – chiar în castelul pe care l-am adus bucată cu bucată de la Suffolk – un muzeu de centenari. Motivul nu-i, desigur, filantropia, ci tot acela care m-a făcut să-i chem pe orbi şi pe şchiopi. De abia împlinisem patruzeci de ani, că începu să-mi fie frică de bătrâneţe; mă pusei deci în căutarea oamenilor care de mai mult de un secol sfidează moartea. Am adunat şapte, până acum: cel mai tânăr, o sută trei ani, cel mai bătrân, o sută douăzeci şi doi. Nu primesc decât centenari autentici, în bună stare şi numai bărbaţi.

Din când în când, dacă mă simt abătut sau mă cuprinde melancolia, mă duc să-i văd şi stau puţin cu ei. Aceste feţe zbârcite, tatuate de riduri pergamentoase tâmpite, aceşti ochi gelatinoşi şi absenţi, aceste guri băloase, aceste mâini fragile şi tremurânde, au asupra mea un efect curios, dublu, dar în orice caz reconfortant.

Câteodată mă gândesc: dacă aceşti oameni au izbutit să învingă până la vârsta aceasta cursele zilnice ale morţii înseamnă că nu e imposibil pentru om să depăşească limitele obişnuite ale vieţii, aşa încât este şi pentru mine o posibilitate.

Dar în alte momente, în care domină dezgustul pentru această decadenţă jalnică, conchid: decât să fii redus la o asemenea stare între caraghios şi a inspira milă tuturor, fără altă bucurie decât aceea de a mesteca puţină supă, mai bine să mori mai curând: la şaizeci de ani, vârsta fixată de Aristotel sau chiar mai înainte.

În orice caz, îmi sunt de folos şi nu regret banii care mă costă. Ei sunt, ca şi orbii şi şchiopii, o asigurare vie şi vizibilă împotriva fricii şi sunt convins că multe forme ale binefacerii publice – spitale, ospicii, aziluri – n-au în fond altă origine.