UN ÎMPĂRAT ŞI CINCI REGI.

Den Haag, 3 decembrie.

MAJESTATEA SA Wilhelm împărat şi Rege a binevoit sa mă primească la castelul său din Doorn. Când îl vezi cu barba lui argintie, pare un om cumsecade, care s-a retras din lume ca să trăiască în pace, în urma vreunei dezamăgiri.

— Ţi-am pregătit o surpriză, mi-a spus îndată ce i-am prezentat omagiile obligatorii. O mare surpriză. Ai sosit într-o zi puţin obişnuită. În salonul meu este astăzi o adunare de regi. Vei găsi acolo o pentarhie de suverani. Mi se pare că eşti un om norocos: în America asemenea întâlniri trebuie să fie foarte rare.

Şi Majestatea Sa zâmbi cu prietenie, fără umbră de răutate.

— Trebuie însă să te înştiinţez că nu toţi cinci sunt adevăraţi monarhi de coroană. Unul a fost alungat ia revoluţie, pentru că era prea slab, al doilea a fost detronat, pentru că era prea absolutist, al treilea a abdicat pentru că îl plictisise puterea – iar al patrulea e un celebru actor tragic, care a jucat totdeauna roluri de regi în cele mai mari teatre din lume şi cel din urmă e un nebun simpatic, a cărui singură nebunie este că se crede rege în nu ştiu ce ţară. Totuşi, toţi cinci merită să fie cunoscuţi. Vino!

Împăratul-Rege, precedat de doi valeţi în înaltă ţinută şi urmat de aghiotantul lui şi de mine, intră într-o sala mare şi frumoasă, în care cinci persoane se ridicară în picioare, la intrarea sa şi se înclinară adânc.

— Continuaţi-vă conversaţia, zise cu blândeţe Wilhelm. Noi suntem aici ca să ascultăm.

— Majestatea Voastră e prea bună, răspunse cel mai venerabil dintre cei cinci şi nu ne rămâne decât să ascultăm de graţiosul ordin ieşit din gura sa. Eu spuneam tocmai că un rege care exercită funcţiunea sa de monarh numai în unele împrejurări solemne şi cu cuvintele cele mai frumoase şi mai elocvente pe care urechea omenească a putut să le audă, e mai fericit decât aceia care sunt siliţi în fiecare zi şi în orice ocazie să-si exercite augustele sale prerogative.

— Deloc! Interveni cel mai tânăr din cei cinci. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc, căci eu cunosc din experienţă înălţimea demnităţii noastre aproape divine. Faptul că un complot de străini mă ţine încă departe de poporul meu, nu mă împiedică să simt, în toată plinătatea ei, voluptatea răspunderii şi a puterii. Un rege trebuie să fie totdeauna rege – şi este rege în toată măreţia cuvântului, chiar când îşi fumează ţigara sau când cere o batistă. Ludovic al XIV-lea a dat pentru totdeauna exemplul Eroului ca Rege.

— Foarte drept, întrerupse un altul. Şi în adevăr, în anii domniei mele, eu m-am conformat acestor principii. Voiam chiar să readuc monarhia la antica sa splendoare de putere nediscutată şi integrală. Am avut înaintea ochilor nu numai pe Ludovic al XIV-lea, dar pe Constantin cel Mare şi pe Carol cel Mare, pe Petru cel Mare şi pe Frederic al doilea. Regele trebuie să fie înconjurat de tot prestigiul măreţiei şi nu trebuie să cedeze nici un atom din acele privilegii, pe care Dumnezeu i le-a acordat, pentru binele popoarelor. Poporul e un copil nebun şi orb şi trebuie să fie condus cu o mână hotărâtă, de un tată iubitor, dar în acelaşi timp sever. Totuşi, nu aduni decât ingratitudine. Plebea obraznică, instigată de revoluţionari şi mai obraznici, se răsculă cu un pretext ridicol şi cu tot eroismul nobililor şi al soldaţilor mei, a trebuit să mă exilez.

— Cazul meu, vorbi un altul cu înfăţişare liniştită şi nobilă, e puţin deosebit. Eu cred că e mai bine să fii iubit, decât temut şi am fost chiar prea îngăduitor cu capriciile schimbătoare ale poporului meu. M-am coborât între cei umiliţi, am cheltuit lista civilă în binefaceri, am protejat am protejat artele, am trăit cu o simplitate spartană. Dacă mi se cerea o reformă a constituţiei, o acordam, fără formalităţi inutile; dacă voiau trei camere în loc de două, le cedam un întreg apartament; dacă doreau sufragiul universal îl extindeam şi femeilor şi minorilor. Dar nimic nu mi-a folosit. Încurajaţi de indulgenţa mea – pe care o luau drept slăbiciune – au ajuns până acolo, încât într-o zi mi-au cerut să-mi dau demisia din funcţia de rege. Natural, am refuzat şi-a izbucnit fulgerător o revoluţie, care m-a silit să mă retrag.

— Cel mai înţelept, începu a spune cel din urmă, am fost eu. Pe când eram tânăr, aveam o înaltă idee despre monarhie. Revedeam In închipuirea mea pe Alexandru cel Mare în mijlocul curţii sale barbare, tânăr, frumos şi victorios, ca un zeu; revedeam pe Solomon cel Înţelept în Templul său de aur, înconjurat de războinicii întorşi din războaiele lui David, care primeşte cu acelaşi zâmbet tributul lui Ofir şi pe prinţesele din Etiopia; revedeam pe Sfântul Ludovic din Franţa, care trăieşte ca un ascet, se luptă ca un erou şi moare ca un sfânt. Şi credeam, cum mai cred şi azi, că regii sunt necesari popoarelor, cum sunt părinţii copiilor şi că datoria lor e aceea de a fi personificarea mistică şi glorioasă a unei naţiuni. Îndată ce am devenit rege, am observat că realitatea modernă e cu totul altceva. Popoarele nu mai au simţul religios al monarhiei, nu-l mai consideră pe rege ca pe protectorul lor natural, centrul lor luminos, simbolul lor aproape supranatural. Turbarea secolului al XVIII-lea a mânjit sufletul celor simpli şi a otrăvit sufletul intelectualilor. Şi aceiaşi regi nu mai au acea slăvită şi dreaptă siguranţă, care făcea din ei şefii autentici şi veneraţi ai unui popor, iar nu primii funcţionari ai birocraţiei democratice. Cel din urmă rege, care a încercat să întruchipeze pe personajul antic în mijlocul decadenţei moderne, a fost Ludovic al II-lea de Bavaria, dar înnebuni şi fu crezut nebun. Pentru a nu avea aceeaşi soartă, după câţiva ani de experienţe militare şi de dezamăgiri zilnice, am abdicat, ca Diocleţian şi Carol al V-lea şi acum contemplu mozaicul pământului cu ochii unui stoic şi cu sufletul unui creştin.

— Laşitate! Exclamă victima complotului. Un rege nu trebuie să abdice decât pe patul de moarte.

— Dar eu, răspunse cel acuzat, n-am mai vrut să fiu rege tocmai pentru că aveam o idee prea înaltă despre misiunea mea şi-a trebuit să recunosc că vremurile noastre, infectate de cangrena civilizaţiei egalitare, nu-mi permit s-o îndeplinesc cu cinste.

— Dacă realitatea e dezgustătoare, rosti cel care vorbise întâi există refugiul fanteziei şi al mitului şi nici o revoluţie nu e posibila şi din care nici o forţă omenească nu te poate exila. Regele e o capodoperă a epocii eroice şi etice şi poate trăi de acum încolo numai în artă.

— Nu sunt de acord, susţinu cu mândrie regele exilat de revoluţie. Această epocă murdară nu poate fi altceva decât o paranteză în istoria omenirii. Instruite de experienţă, dezgustate de variatele nebunii moderne, popoarele se vor întoarce la picioarele noastre, ne vor implora ca pe salvatori şi încă o dată vom revedea tronul strălucitor al Regelui Soare şi al marelui Frederic.

— Admir optimismul vostru, reluă regele izgonit din cauza marii sale bunătăţi, dar din nefericire nu văd nici un semn de căinţă. Oamenii moderni au pierdut aşa de mult respectul, încât vorbesc, fără ruşine, de un rege al cauciucului sau de un rege al oalelor. Şi sunt, după cum ştiţi, reginele plajei şi reginele pieţii. Mi se pare că nebunia oamenilor e progresivă şi incurabilă. Numai un cataclism istoric, pe care nu am curajul să-l prevestesc semenilor mei, va putea duce la restaurarea statelor perfecte, în care regele era considerat ca trimisul lui Dumnezeu şi păstorul absolut al popoarelor.

Toţi tăceau, aşteptând un semn al stăpânului. Cei cinci regi, gânditori şi solemni, păreau împietriţi în meditaţie. În sfârşit, o uşă se deschise şi apărură iarăşi cei doi valeţi. Şi toţi, în procesiune, coborârăm în parc, între arborii puternici, răbdători şi tăcuţi.

Împăratul şi regele priveau cu multă atenţie figurile colegilor lor adevăraţi şi falşi. Apoi se întoarse şi-mi spuse încet:

— În adevăr, cel care are mai mult înfăţişarea şi mersul unui rege, este faimosul nostru actor tragic. Oare poezia, cum a zis Goethe, să fie mai adevărată decât adevărul?