CACCAVONE.

Napoli, 23 octombrie.

AM CUNOSCUT LA POMPEI, într-o cafenea elveţiană, pe un oarecare profesor Caccavone, care se intitulează „Metasof” şi care pretinde că a „depăşit” filosofiile cele mai moderne.

Caccavone este un om care tinde, ca orice animal vizibil, la sfericitatea lumilor. La prima vedere, pare format dintr-o sferă şi din trei jumătăţi de sferă: un cap mare de colos cu tignafes, două rotunjimi imposibil de ascuns, care se revarsă chiar de pe scaunul cel mai larg şi în faţă o rotunjime care, de la piept, coboară, arcuindu-se, până unde încep picioarele.

Mi se spune că e un om foarte fecund: în fiecare an publică o carte şi creează un copil. Cărţile sale, după câte aud, spun toate acelaşi lucru; copiii sunt foarte deosebiţi între ei: dar şi de unele şi de altele din produsele sale Caccavone e tot aşa de mândru. Sunt patrusprezece volume şi patrusprezece copii şi circumferenţiarul Metasof a trebuit să facă o infinitate de meserii, ca să-si întreţină numeroasa familie. Nu există post, slujbă, funcţiune sau sinecură, pe o rază de o sută de kilometri, pe care Caccavone să n-o fi ocupat sau să nu aspire a o ocupa. În comuna sa era consilier al şcoalelor, la Academia Plutonică secretar general şi perpetuu, la şcoala din Pompei ocupa o catedră de istoria greşelilor omeneşti; la cea din Boscoreale preda logologia comparată; la Stabia avea o slujbă de pneumatolog; la Angri conducea institutul de frenastenici. În afară de acestea, era preşedintele Ligii pentru drepturile vegetalelor; membru al unei comisii internaţionale pentru extirparea sensului comun (considerat de Metasof ca ceva primejdios); vicepreşedinte al societăţii de protecţie a sectelor eretice; membru în trei consilii de administraţie al caselor de editură; intendent general al Enciclopediei Interseculare; comisar interimar al Centrului pentru difuzarea cunoştinţelor inutile; casier al societăţii naţionale pentru golirea pneumatică a latrinelor; preşedinte al Consiliului regional pentru represiunea mişcărilor telurice; director al unui ziar de Metasofie, al unei reviste de puericultura, al unui săptămânal de politică metempirică, al unui buletin pentru exploatarea Atlantidei şi al multor altor periodice. Mulţumită lefurilor, pensiilor, jetoanelor de prezenţă şi indemnizaţiilor de reşedinţă, taxelor de examene, procentelor asupra dividendelor, gratificaţiilor extraordinare şi altor câştiguri, reuşea să-si hrănească copiii şi pe sine însuşi, să-si clădească unele case şi să aibă un cont curent la diferite bănci.

Cu toată aparenţa fizică şi lăcomia de bani, marea dragoste a lui Caccavone este filosofia, sau, cum zice el, Metasofia. Alaltăieri am avut o lungă convorbire cu el – pentru că trage nădejde să-i dau bani ca să întemeieze o mănăstire metasofică, al cărei stareţ, superior şi econom ar vrea sa fie el – şi mi se pare că am înţeles miezul gândirii sale.

— Un filosof sicilian, îmi spunea el, a ajuns acum câţiva ani să reducă la extrem metafizica veche şi cea nouă, demonstrând faimoasa egalitate: Fiinţă = gândire. Dar acesta n-a observat că în monismul său idealist şi absolut a păstrat o rămăşiţă nefastă de dualism. A insista asupra unei egalităţi, chiar dacă se bazează pe identitatea termenilor, implică totdeauna existenţa, cel puţin aparentă şi fenomenală, a doi termeni. Dacă se declară că Fiinţa este egală cu Gândirea sau se poate reduce la Gândire, aceasta înseamnă că sunt părţi din fiinţă care nu sunt, în ochii raţiunii comune şi-ai experienţei raţionale, Gândire. Sforţarea enormă care se face pentru a confunda aceste două noţiuni, înseamnă că identificarea perfectă e mai mult un ideal decât un adevăr de intuiţie imediată.

Eu am mers mai departe decât arhiidealistul sicilian şi am vrut să analizez cei doi termeni, pe care el se trudeşte să-i identifice. Dacă te uiţi mai bine, Fiinţa este o noţiune aşa de universală, că nu înseamnă absolut nimic. Poate să conţină în sine toate lucrurile şi prin urmare nu conţine niciunul în particular. E un simplu semn grafic şi nimic mai mult.

Rămâne Gândirea şi aici e greutatea cea mare! Să vedem deci în ce constă această faimoasă gândire, care ar fi după timidul meu precursor, singura realitate.

Să o descompunem. Găsim, mai întâi de toate, aşa numitele senzaţii şi reprezentări. Dar, după geniala descoperire a lui Berkeley, se ştie ce sunt acestea: nimic altceva decât lucrurile în sine, ceea ce fizicienii numesc materie. A avea senzaţia unei culori roşii, echivalează cu a spune că există în noi sau în afară de noi prezenţa roşului.

Găsim apoi voinţa. Dar experienţele lui Loeb şi acelea şi mai îndrăzneţe ale lui Pavlov, demonstrează că e vorba aici de simple tropisme sau, mai bine zis, de reflexe. Faptul că bărbatul e atras de femeie, nu demonstrează o alegere mai conştientă şi o decizie mai voluntară decât atunci când floarea soarelui se îndreaptă către soare. Jagadis Chandra Bose a demonstrat că asemenea atracţii există chiar şi între plante şi minerale şi nici un idealist nu admite că varza şi pietrele sunt dotate cu gândire.

Rămân noţiunile generale, abstracţiunile, ideile. Dar acestea, cum am văzut atunci când am vorbit de ideea de Fiinţă, nu sunt decât semne vocale sau grafice, fără conţinut adevărat, de care ne servim în conversaţiile noastre, ca nişte copii, care, jucându-se, se servesc de ghindă sau de nasturi, prefăcându-se că le cred monede. Să tragem concluzia: acea faimoasă gândire, la care se tinde să se reducă toată fiinţa, nu există: e o pură fantomă sau o simplă convenţie. Ciclul eroic al filosofiei moderne este închis. Descartes îl începuse spunând: „gândesc, deci exist”; şi-l sfârşeşte Caccavone conchizând dialectic: „nu gândesc, deci nu exist”. Adevăratul sinonim, sau mai bine omonim, al Fiinţei, este Neantul. Noi nu existăm, gândirea nu există, deci nu există nimic. Aceasta este metafizica radicală sau, dacă vreţi să-i daţi un nume grec, Oudenismul.

— Dar, întrebai eu, unde pui ceea ce germanii numesc „judecăţi de valoare”, adică binele şi răul, adevărul şi minciuna, urâtul şi frumosul?

— Văd, îmi răspunse, că nu cunoaşteţi bine nici măcar idealismul absolut, de care se depărtează sistemul meu, fiind punctul extrem al filosofiei moderne.

Predecesorul meu a demonstrat că timpul face să devină, încet, încet, eronat, rău şi urât, ceea ce la un moment dat părea just, bun şi frumos. Erorile de azi sunt adevărurile de ieri; binele de azi va fi răul de mâine. Acestea spuse, vedeţi consecinţele: dacă totul, trecând prin ciurul timpului, devine rău, greşeală, urâţenie, înseamnă că nu există niciodată în realitate nici adevăratul bine, nici adevăratul adevăr, nici adevărata frumuseţe. Şi prin urmare, judecăţile de valoare nu mai au nici un rost. Revenim la deviza adâncă a Bătrânului din Munte: Nimic nu-i adevărat, totul e posibil.

— Permite-mi încă o mică obiecţiune, adăugai eu. Dacă nimic nu există şi dacă totul se reduce în mod logic la nimic, cum explici dumneata existenţa noastră, de exemplu a dumitale şi a mea?

La aceste cuvinte, obrazul mare şi rotund al lui Caccavone deveni, din cauza râsului, o mască de încreţituri mobile, încadrată de peri şi ochii lui, care cu un moment mai înainte îi ieşeau din cap gata să atingă sticlele ochelarilor, se ascunseră de tot îndărătul perdelelor zbârcite ale pleoapelor, îndată ce-si reveni şi putu să vorbească, exclamă:

— Credeţi, deci, ca orice creatură vulgară, în existenţa domniei-voastre? Aveţi încă pe ochi perdeaua acestei superstiţii prosteşti! Dar nu înţelegeţi că dacă admiteţi existenţa domniei-voastre şi prin urmare a celor dimprejur, ar trebui neapărat să admiteţi existenţa fiinţei supreme, a eternului autor al tuturor? Încă nu ştiţi că Dumnezeu a murit, că l-am ucis noi, filosofii şi în mod definitiv?

Binevoiţi a analiza ideea de existenţă. Ce înseamnă a exista? A dura şi a fi conştient. Dar ştiţi dumneavoastră că în fiecare moment persoana noastră fizică şi morală se schimbă, trece, se transformă? Dumneavoastră nu mai sunteţi ceea ce eraţi acum o oră: un alt Gog s-a născut, vechiul Gog a murit. Şi astfel, până la distrugerea totală, care, în comparaţie cu infinitatea timpului, e foarte aproape, iminentă.

Şi oare suntem noi, în adevăr, conştienţi de noi înşine? Niciodată, în nici un fel. Îndată ce-mi propun să observ starea actuală a conştiinţei mele, adaug, prin simplul fapt că-mi îndrept atenţia spre aceasta, ceva ce nu mai era înainte, adică o deformez, o transform într-o stare cu totul deosebită şi ceea ce era prezent devine deodată trecut, adică ceva mort, de neînţeles, necunoscut. Cât despre stările mele viitoare, acestea nu sunt încă, deci nu există şi nici nu pot ţine socoteală de ele. Prin urmare, starea prezentă fuge şi moare îndată ce încerci s-o opreşti; starea viitoare n-a apărut încă şi din această cauză e de neînţeles. Concluzia este că noi nu suntem niciodată, nici măcar un minut, în adevăr conştienţi de conţinutul pretinsei şi ipoteticei noastre gândiri. Şi nu avem, e clar, nici un drept să deducem – din fenomenele iremediabil ignorate şi inaccesibile.

— Existenţa noastră. Ceea ce se schimbă veşnic şi vertiginos n-are consistenţă, nici realitate, e o trecere perpetuă, nu o substanţă. Am deci dreptul să repet axioma mea anticarteziană: nu gândesc, deci nu exist. Iar identităţii faimoase şi naive a filosofului sicilian, îi substitui cu îndrăzneală pe a mea: Fiinţă=Neant.

N-am găsit, pentru moment, ce să răspund acestui discurs. Caccavone se ridică, cu maiestatea celor patru sfere ale sale şi ieşi din cafenea fără să plătească cele patru pahare de bere pe care le băuse. Iniţierea mea în Oudenism m-a costat, deci, o foarte mare durere de cap şi şaisprezece lire italiene, în care se cuprinde şi bacşişul.