CADAVRE DE ORAŞE.

Napoli, 12 octombrie.

SUNT APROAPE la sfârşitul unei călătorii prin lumea veche, în căutare de cadavre. Un itinerar de ruine şi de necropole. În loc să mă opresc în oraşele vii, locuite de oameni vii, am fost în pelerinaj în toate oraşele moarte, populate de umbre. În Egipt, am lăsat la o parte Cairo şi Alexandria şi-am vizitat Heliopolis şi Teba; în Asia, plecând de la Troia, am văzut Pergam, Sardes, Ancira, Ierihon, apoi, înaintând în deşert, fabulosul Tadmor, cu o mie de coloane şi, în sfârşit, Ninive şi Persepolis, grămezi de dărâmături imperiale. Apoi m-am întors în Europa: în Creta m-am învârtit printre palatele dezgropate din Cnossos şi Tirint; în Grecia am contemplat resturile din Eleusis şi Delfi; în Albania, cele de la Butrinto. În sfârşit, am ajuns în Italia. În Sicilia nu m-am oprit decât la Selinunta. Cunoşteam Pompei, dar am vrut să revăd Herculanum; m-am urcat pe stânca de la Comae (deasupra peşterii Sibilei) şi am ajuns până la Paestum, vechea Posidonia. Acum îmi rămâne să văd, în nord, Ostia, Norba, Vetulonia şi Populonia.

Nu pot să spun că le-am văzut pe toate, dar desigur că le-am văzut pe cele mai vestite. Aceste schelete de piatră ale vechilor stupării omeneşti mă atrag infinit mai mult decât vulgarele metropole, în care se îngrămădesc hoiturile de mâine. Coloanele trunchiate nu mai suportă arhitrave: cerul se oglindeşte în pavimentul templului. Soarele s-a întors în cavouri şi în cripte; casele sunt reduse la ziduri dărâmate; palatele şi mormintele sunt goale de locuitori – peste tot cenuşă, praf şi linişte. Pe pietrele desfăcute ale străzilor nu mai trec puternicii lumii, stăpânii caselor şi ai provinciilor, ci numai săpători, arheologi, pelerini – servitori şi amatori ai morţii. În odăile în care se râdea şi se iubea, ploaia cade acum în voie; în amfiteatre, şopârlele şi scorpionii se încălzesc la soare; în sălile regilor îşi fac cuiburi bufniţele şi pupezele.

Altora, aceste rămăşiţe de grandoare, aceste capitale ale plăcerii şi ale orgoliului, reduse la nişte biete ziduri pline de iarbă, le inspiră poate tristeţe. Mie nu. Plăcerea mea pentru distrugere şi umilire este sărbătoreşte satisfăcută în aceste labirinturi de ruine. În unele momente, simt o bucurie orgolioasă: în mijlocul acestei destrămări, eu sunt viu; în alte momente, gust voluptatea înjosirii; şi oraşele noastre vor deveni la fel cu acestea şi mândria noastră va avea acelaşi sfârşit. Dar totdeauna. Într-un fel sau altul, sufletul meu iese din obişnuit: Palmira m-a mişcat mult mai mult decât Londra.

Oraşele pustii sau dezgropate sunt incomparabil mai frumoase decât cele vii. Imaginaţia reconstruieşte, completează şi obţine astfel un ansamblu mai grandios şi mai perfect. Pentru mine nu există ceva în adevăr minunat, decât ceea ce nu e sfârşit sau ceea ce este aproape distrus. Şi mirosul morţii e un elixir puternic, pentru cel ce ştie că va trebui să moară.

În ziua în care am fost la Paesturn, cerul era acoperit de nori în furtună. Dar a fost de ajuns o rază de soare ca să învieze templul lui Neptun, cu puternicele sale coloane de culoarea mierii, roase de secole, dar teribil de vii, aproape ca nişte trunchiuri de piatră ieşite din pământ, ca să revăd într-o clipă toată lumina şi viaţa Greciei. Acea mare casă a unui Zeu mort, aşezată în mijlocul ierburilor şi crinilor de pădure înfloriţi, mi s-a părut mai vie şi mai strălucitoare decât însăşi natura. Era acolo, aproape, o fată brună, foarte frumoasă, cu o basma roşie pe cap şi cu doi ochi de înger de noapte – şi părea, cum şedea lângă templu, că e însăşi moartea.