CONTELE DE SAINT-GERMAIN.

Pe bordul vasului „Prince of Walles”,

15 februarie.

ZILELE ACESTEA am făcut cunoştinţă cu faimosul conte de Saint-Germain. E un nobil foarte serios, de statură mijlocie, dar cu o înfăţişare robustă şi îmbrăcat cu o simplitate rafinată. Nu pare să aibă mai mult de cincizeci de ani.

În primele zile ale călătoriei nu se apropia şi nu vorbea cu nimeni. Într-o noapte, pe când eram singur pe punte şi priveam luminile din Massaua, apăru fără veste alături de mine şi mă salută. Când îmi spuse numele, am crezut că era vorba de vreun descendent al acelui conte de Saint-Germain care umpluse cu misterul şi cu legenda longevităţii sale, întreg secolul al XVIII-lea. Citisem din întâmplare acum câtva timp un articol într-un magazine despre „contele nemuritor”, aşa că din fericire nu fusei luat pe neaşteptate. Contele fu încântat observând că ştiam ceva despre această istorie şi se hotărî să-mi facă marea mărturisire.

— N-am avut niciodată copii şi n-am urmaşi. Sunt acelaşi personaj, dacă-mi faceţi cinstea să mă credeţi, care am fost cunoscut sub numele de Contele de Saint-Germain în secolul al XVIII-lea. Aţi citit poate că unii biografi notează că am murit în 1784 în castelul Eckenfoerde, din ducatul Schleswig. Dar există documente care probează că în 1786 am fost primit de împărăteasa Rusiei. Contesa de Adhemar m-a întâlnit în 1879 la Paris, în biserica des Recollets. În 1821 am avut o lungă conversaţie cu contele de Châlons în Piaţa San Marco din Veneţia. Un englez, Vandam, m-a recunoscut în 1847. În 1896 încep legăturile mele cu Mrs. Annie Besant. Mrs. Oakley încercă în zadar să mă regăsească în 1900; dar cunoscând caracterul acestei bune doamne, reuşii s-o evit. După câţiva ani, întâlnii pe Mr. Leadbeater, care făcu despre mine o descriere puţin fantastică, dar în fond destul de exactă. Am vrut să revăd, după vreo şaptezeci de ani de lipsă, bătrâna Europă; acum mă întorc din India, unde se află cei mai buni prieteni ai mei. În Europa de azi, sleită de război şi înnebunită îndărătul maşinilor, nu mai e nimic de făcut.

Dar, dacă informaţiile pe care le-am citit sunt exacte, dumneata erai mai mult decât centenar în 1784, în epoca presupusei dumitale morţi.

Contele zâmbi cu blândeţe.

— Oamenii, reluă el, sunt prea uitători sau prea copii pentru a se putea orienta în cronologie. Un centenar e pentru ei un miracol. În antichitate şi chiar în evul mediu se aminteau încă unele adevăruri elementare, pe care orgolioasa ignoranţă ştiinţifică le-a făcut uitate. Unul din aceste adevăruri este că nu toţi oamenii sunt muritori. Cei mai mulţi mor în realitate după şaptezeci sau o sută de ani: un număr mic continuă să trăiască la infinit. Din acest punct de vedere, oamenii se împart în două părţi: imensa plebe a celor distruşi şi aristocraţia restrânsă a celor dispăruţi. Eu aparţin acestei mici elite şi în 1784 nu trăisem numai un secol, ci mai multe.

— Va să zică, eşti nemuritor?

— N-am spus aceasta. Trebuie să facem deosebire între nemurire şi nemurire. De milenii religiile ne învaţă că toţi oamenii sunt nemuritori, adică încep o a doua viaţă după moarte. Unui mic număr dintre ei îi e dată o viaţă pământească aşa de lungă faţă de viaţa obişnuită, încât vulgului efemer i se pare nemuritoare. Dar fiindcă suntem născuţi într-un moment determinat în timp, e destul de posibil că va trebui să murim şi noi, mai curând sau mai târziu. Singura deosebire e aceasta: că existenţa noastră mijlocie în loc să se măsoare cu anii, se măsoară cu secolele. A muri la şaptezeci de ani sau a muri la şapte sute, nu-i o deosebire aşa de prodigioasă, când te gândeşti la relativitatea timpului.

— Ai făcut aluzie la o aristocraţie de nemuritori. Nu eşti va să zică singurul care se bucură de acest privilegiu?

— Dacă semenii dumneavoastră ar cunoaşte mai bine istoria, nu s-ar mai mira de unele afirmaţii. În toate ţările din lume, de la cele mai vechi şi până la cele mai moderne, trăieşte credinţa hotărâtă că unii oameni n-au murit, ci au fost răpiţi – adică au dispărut fără să li se poată găsi trupul. Ei continuă să trăiască ascunşi, incognito, sau au adormit şi pot să se deştepte şi să se întoarcă dintr-un moment în altul. Duceţi-vă în Germania şi vi se va arăta Unterberg, lângă Salzburg, unde veghează de secole, sub aparenţa somnului, Carol cel Mare; la Kyffhäuser, unde s-a refugiat, în aşteptare. Frederic Barbarossa; şi la Sudermerberg, care adăposteşte încă pe Henric Păsărarul. În India vi se va spune că Nana Sahib, şeful revoluţiei din 1857, dispărut în Nepal fără să lase vreo urmă, trăieşte încă ascuns în Himalaia. Vechii evrei ştiau că patriarhul Enoch fusese cruţat de moarte: şi babilonienii credeau acelaşi lucru despre Hasisadra. S-a sperat secole de-a rândul că Alexandru cel Mare va reapărea venind din Asia, aşa precum Hamilcar, dispărut în lupta de la Panormo. Fu aşteptat multă vreme de cartaginezi. Nerone reapăru de mai multe ori, după pretinsa sa moarte şi Apolonius din Tiana, după vechii săi biografi, a dispărut fără să lase urme. Oricine ştie că bretonii n-au crezut niciodată în moartea regelui Artur, nici goţii în aceea a lui Teodoric, nici danezii în moartea lui Holger Dabske, nici portughezii în a regelui Sebastian, nici suedezii în a regelui Carol al XII-lea, nici sârbii în a lui Marco Kralievici.

Toţi aceşti monarhi sunt adormiţi şi ascunşi, dar trebuie să se întoarcă. Şi azi mongolii aşteaptă întoarcerea lui Gengis-Khan.

O interpretare plauzibilă a unor versete din Evanghelie a făcut pe milioane de creştini să creadă că Sfântul loan n-a murit niciodată, ci că trăieşte încă printre noi: în 1793, vestitul Lavater era sigur că i-a dat de urmă la Copenhaga. Dar ar fi de ajuns exemplul clasic al evreului rătăcitor, care sub numele de Ahasverus sau Buttadeo a fost recunoscut în diferite ţări şi care numără până acum mai mult de o mie nouă sute de ani. Toate aceste tradiţii independente unele de altele, dovedesc că neamul omenesc are siguranţa, sau cel puţin presimţirea, că există oameni care întrec cu mult cursul obişnuit al vieţii. Şi eu, care sunt unul din aceştia, pot să afirm cu toată autoritatea, că această credinţă corespunde adevărului. Dacă toţi oamenii s-ar bucura de această longevitate fabuloasă, viaţa ar deveni imposibilă. Dar e necesar ca din când în când să fie câte unul: noi suntem, într-un sens oarecare, martorii stabili a ceea ce este trecător.

— Sunt indiscret dacă te întreb care sunt impresiile dumitale de nemuritor?

— Să nu credeţi că soarta noastră e demnă de invidiat. Dimpotrivă. Legenda mea spune că am cunoscut pe Pilat şi-am asistat la răstignire. E o minciună neroadă. Nu m-am lăudat niciodată cu lucruri neadevărate. Numai de câteva luni am trecut de vârsta de cinci sute de ani: m-am născut deci în primii ani ai secolului al XV-lea, adică tocmai la vreme ca să cunosc destul de bine pe Cristofor Columb. Dar nu pot să vă povestesc acum viaţa mea. Singura epocă în care am venit mai mult în contact cu oamenii a fost, după cum ştiţi, secolul al XVIII-lea şi nu pot să mă plâng. Dar de obicei trăiesc în singurătate şi nu-mi place să vorbesc despre mine. În aceste cinci veacuri am avut multe satisfacţii şi în special curiozitatea mea n-a dus lipsă de nimic. Am văzut lumea schimbându-se la faţă; am putut vedea, în cursul unei singure vieţi, pe Luther şi pe Napoleon, pe Ludovic al XIV-lea şi pe Bismarck, pe Leonardo şi pe Beethoven, pe Michel Angelo şi pe Goethe. Şi poate din cauza asta m-am eliberat de orice superstiţie în ceea ce priveşte pe oamenii mari. Dar astfel de satisfacţii se plătesc scump. După două secole, o plictiseală fără leac pune stăpânire pe nefericiţii nemuritori. Lumea e monotonă, oamenii nu vor să înveţe nimic şi recad, la fiecare generaţie, în aceleaşi greşeli şi în aceleaşi erori; evenimentele nu se repetă, ci se aseamănă; aşa încât ai învăţat repede tot ce se putea şti: s-a sfârşit cu noutăţile, cu surprizele, cu revelaţiile. Pot să vă mărturisesc dumneavoastră, acum, când numai Marea Roşie ne ascultă: a început să mi se urască cu nemurirea. Pământul nu mai are secrete pentru mine şi nu mai am încredere în semenii mei. Bucuros repet cuvintele lui Hamlet, pe care le-am ascultat întâi la Londra, în 1594: „Omul nu-mi dă nici o plăcere. nu şi nici măcar femeia”.

Contele de Saint-Germain mi se păru deodată abătut, ca şi când ar fi devenit din moment în moment mai bătrân. Rămăsese tăcut mai mult de un sfert de oră, contemplând când marea întunecată, când cerul înstelat.

— Iertaţi-mă, zise în sfârşit, dacă povestirea mea v-a plictisit. Bătrânii când încep să trăncănească sunt insuportabili.

Până la Bombay, contele de Saint-Germain nu mi-a mai adresat nici un cuvânt, deşi am încercat de mai multe ori să reiau conversaţia. În clipa debarcării m-a salutat ceremonios şi l-am văzut depărtându-se în tovărăşia a trei hinduşi bătrâni, care-l aşteptau pe chei.