STELE-OAMENI.

Nisa, 27 februarie.

LA ORA CEAIULUI, în Villa des Abeilles, Maeterlinck mă aştepta, senin şi zâmbitor, ca un filosof obişnuit cu toate resemnările.

— Ca apologet al divinei Linişti, mi-a spus, ar trebui să tac. Dar poţi tăcea numai faţă de cei pe care-i cunoşti de mult timp – şi pe care-i iubeşti. Nu suntem, mi se pare, în astfel de raporturi şi trebuie să recurg la acea degradare şi decadenţă a tăcerii, care e cuvântul.

Mă veţi ierta dacă vă voi vorbi numai de astronomie. În lunile acestea nu fac decât să citesc opere de astronomie şi nu mă pot gândi decât la cer. Dumneavoastră poate nu ştiţi că epoca noastră, nu prea norocoasă în artă, e vârsta de aur a astronomiei. Progresele realizate în ultimii treizeci de ani sunt adevărate minuni. Din timpul lui Copernic şi al lui Galileu nu s-au mai făcut atâtea descoperiri, aşa de importante şi la o aşa mică distanţă. Oameni ca Jeans, Van Maanen, De Sitter, Russell, Arrhenius, Barnard, Adams, Eddington, Hubbles, au reînnoit şi lărgit în mod fabulos cunoştinţa noastră despre universul stelelor. Secolul al XX-lea va fi, pentru ştiinţa astrelor, ceea ce a fost secolul al XV-lea pentru antichitatea clasică şi al XVII-lea pentru fizică: o adevărată Renaştere. Din nefericire, sunt două obstacole care împiedică această înflorire de a produce toate efectele sale. Mai întâi, persoanele culte şi obişnuite să gândească nu se ocupă cu studii de astronomie şi au, mai mult sau mai puţin, cunoştinţe superficiale despre sistemul solar. Pe de altă parte, astronomii, care adeseori sunt şi excelenţi fizicieni şi matematicieni, sunt lipsiţi cu totul de vocaţie filosofică. Fac descoperiri geniale şi expun cu exactitate fapte şi teorii, dar sunt incapabili să tragă concluzii morale şi metafizice. Eu aş vrea să fiu, dacă nu vă par prea încrezut, creierul care să facă legătura între ştiinţele astrelor şi cunoaşterea omului.

Poate ştiţi că unul din principiile vechii ştiinţe ezoterice afirma că microcosmul e o repetare sau un reflex al macrocosmosului – ceea ce înseamnă că în om se regăseşte forma şi structura universului. Savanţii pozitivişti au râs de această formulă, care părea a fi rodul unei naive extravaganţe. Dar ultimele descoperiri şi teorii astronomice aduc o justificare neaşteptată a vechiului principiu ermetic. Într-un cuvânt: viaţa aştrilor în univers se aseamănă neînchipuit de mult cu viaţa oamenilor pe pământ.

Până acum o jumătate de secol, se credea că stelele ar fi împrăştiate ici şi colo în spaţiu şi că ar fi, cum ziceau grecii, incoruptibile, adică totdeauna asemănătoare cu ele însele. Astronomia contemporană a changé tout cela. Găsim în spaţiu, chiar dacă ar fi mărginit, cum vrea Einstein, dar nu mai puţin nelimitat în practică, naţiuni sau popoare de stele. Sunt faimoasele Universuri-lnsule, bănuite de Herschel şi azi admise de toţi. Aceste insule sunt de două feluri: Nebuloasele Spirale, cum e Calea lactee, din care face parte Soarele şi Grupurile globulare. Spiralele sunt imense fluvii de ceaţă gazoasă, în care s-au închegat miliarde de stele. Grupurile globulare – ca de exemplu acela al Iui Hercule – sunt independente de spirale, au o formă sferică şi cuprind milioane de stele. Astrele deci nu trăiesc împrăştiate, cum se credea odinioară, ci grupate în societăţi mari. În cer, ca şi pe pământ, domneşte viaţa asociată.

Aceste societăţi, ca şi cele omeneşti, sunt compuse din familii: sistemele solare. În acest popor uriaş, care e Calea Lactee – formată se pare din sute de miliarde de corpuri cereşti, atât vii, cât şi moarte – sunt cel puţin o sută de mii de sisteme asemănătoare cu al nostru, în care un soare joacă roiul de părinte binefăcător pentru un cerc de planete, care sunt efectiv fiicele lui, deoarece sunt rupte din sânul său; aceasta, fie că se acceptă vechea teorie a lui Kant şi Laplace sau aceea modernă a lui Jeans. Sateliţii sunt, la rândul lor, copiii planetelor, aşa încât orice sistem solar seamănă perfect cu o familie patriarhală.

O altă analogie admirabilă între aştri şi oameni este existenţa perechilor. Cea mai mare parte din fiinţele omeneşti trăiesc perechi – soţ şi soţie, prieteni nedespărţiţi amanţi – şi cea mai mare parte din stele sunt, cum zic astronomii, duble; adică ele apar ca doi aştri de mărime aproape egală, care se învârtesc împreună în jurul aceluiaşi centru de gravitate.

Stelele trăiesc împreună; ca şi oamenii: adică se nasc, au tinereţea lor, apoi îmbătrânesc şi mor. Spectroscopia ne-a ajutat să reconstituim biografia stelelor. Ele sunt la început grămezi gazoase, care, puţin câte puţin, se condensează şi ajung la maximum de strălucire şi de căldură: aceasta e adolescenţa şi tinereţea. Sunt stele uriaşe, de culoare albă sau albăstrie, coloşi adolescenţi ai cerului, încet, încet, se micşorează, devin galbene, apoi roşii şi tot mai mici. Printre stelele pitice, de culoare galbenă, care dau semne de bătrâneţe, este şi Soarele nostru. Spre sfârşit, nu mai strălucesc: culoarea rubinie se întunecă şi devine neagră; stelele sunt moarte, dar cadavrele lor întunecate continuă să alerge printre strălucirea surorilor vii.

Mai sunt şi alte asemănări ciudate între lumea omenească şi lumea astrală. Atât printre noi, cât şi printre stele, numărul morţilor întrece pe al celor vii; stelele tinere, bogate în lumină şi căldură, sunt infinit mai puţine decât cele bătrâne şi sărăcite; stelele uriaşe şi suprauriaşe foarte puţine în comparaţie cu cele pitice. Şi în cer, ca şi printre oameni, predomină morţii, mediocritatea şi sărăcia.

Şi fiindcă e vorba de bătrâneţea stelelor, vreau să vă atrag atenţia asupra unei analogii surprinzătoare între bătrâneţea lor şi a oamenilor. După cum se vede din scara spectroscopică a lui Harvard – care ne dă mijlocul sigur de a determina vârsta aştrilor – bătrâneţea se arată, în spectru, printr-o linie care atestă şi expansiunea calciului. La om, de asemenea, semnul bătrâneţii e arterioscleroza, adică osificarea arterelor, întărirea lor, predominarea calciului.

Stelele uriaşe – albe şi albastre – sunt risipitoare: ard şi luminează cu o generozitate incalculabilă şi varsă în fiecare clipă torente de căldură şi lumină. Este divina nebunie a tinereţii, care se plăteşte prin aceea că nu ţine mult. În adevăr, această perioadă, ca şi perioada corespunzătoare a omului, durează puţin şi aceasta explică de ce firmamentul e plin mai ales cu stele pitice şi galbene, adică mai mici, mai reci şi mai bătrâne.

Sunt apoi mase stelare care nu ajung să lumineze niciodată sau cel puţin nu ajung la acea temperatură maximă de 2700 de grade, indispensabilă spre a putea fi văzute. Ele corespund cu ceea ce sunt, în speţa umană, avorturile, în ceea ce priveşte vârsta, prevăd obiecţiunea dumneavoastră. Un astru. Înainte de a se stinge, trăieşte milioane de secole, pe când noi abia dacă ajungem, în medie, la o jumătate de secol. Dar dacă comparăm masa imensă a astrelor cu aceea foarte mică a oamenilor, veţi băga de seamă că această obiecţiune nu rezistă. Am făcut calcule aproximative şi am descoperit că, în proporţie cu masele, oamenii au o longevitate superioară aceleia a sorilor şi planetelor. Pământul, după cât se pare, numără abia două milioane de ani şi va mai trăi poate pe atâţia, dar dacă s-ar compara cu longevitatea oamenilor, atât de mică, ar trebui să trăiască nu patru miliarde, ci multe trilioane de secole.

Totuşi, veţi zice. Sunt alte deosebiri: stelele sunt corpuri fizice şi materiale, pe când oamenii sunt creaturi vii şi simţitoare: asemănarea dintre societatea omenească şi societatea stelară are o limită. De loc. Chiar şi stelele, ca şi animalele şi oamenii se hrănesc. Ele înghit nenumăraţii bolizi care rătăcesc în spaţiu şi absorb la infinit electronii răspândiţi în eter. Altfel, ar muri repede: nu se poate consuma şi cheltui, cum fac sorii, fără să se repare pierderile. Ele se nasc, întocmai ca noi: soarele, după cum v-am spus, e un tată; şi ceea ce e ciudat, crearea planetelor nu s-ar putea produce dacă n-ar interveni un alt astru uriaş, care, apropiindu-se, provoacă o emisiune de gaze care iese din trupul tatălui – acel fenomen pe care l-am putea numi maree siderală. Această maree, din cauza rotaţiei, se desprinde din astrul îndrăgostit şi se fragmentează în atâtea bucăţi care, răcindu-se, formează planetele.

În ce priveşte sensibilitatea lor, mă mulţumesc să vă trimit la experienţele celebre ale lui Bose asupra vieţii psihice a mineralelor: nu există părticică din univers care să nu vibreze, care să nu fie atrasă sau respinsă, care să nu se bucure sau să nu sufere. De ce-ar face excepţie stelele?

Se poate trage concluzia, mi se pare, că, în adevăr, microcosmosul e oglinda macrocosmosului. Oamenii minusculi, pe planeta lor mică, corespund perfect cu stelele cele mari din spaţiul imens. În cer stelele trăiesc perechi, în familii şi naţiuni, ca şi noi şi ca şi noi se nasc, ard în tinereţea lor efemeră, se reproduc, decad şi mor. Şi acolo sus, geniile, uriaşii, bogaţii, viii, sunt excepţii. Locuitorii universului, care par aşa de deosebiţi şi de depărtaţi, trăiesc la fel cu locuitorii pământului, străbat aceeaşi soartă şi posedă caractere identice. Pascal se înspăimânta înaintea spaţiului ceresc – noi găsim acolo sus, graţie astronomilor, fiinţe vii, asemănătoare nouă, adică fraţi mai mari. După teroare urmează iubire. Eu, minuscul animal terestru, sunt din acelaşi neam cu Sirius şi Aldebaran. Dacă stelele seamănă întru totul cu oamenii, eu pot să-mi închipui că sunt o stea.

Bătrânul Maeterlinck observă mirarea mea – amestecată cu puţină plictiseală – şi încetă de a mai vorbi. Coborârăm în grădină, sub mimozele cu ciorchini ca de pucioasă, care începeau să se scuture.

— Nu sunteţi încântat de a fi o stea? Mă întrebă autorul lucrării Trésor des Humbles.

— Foarte încântat, răspunsei. Şi-ţi sunt recunoscător că mi-ai revelat înrudirea mea cu cerul.

Pe când coboram spre Nisa, privii – contrar obiceiului meu – imensul cer înstelat şi, înainte de a mă închide în hotel, făcui un mare salut circular surorilor mele care trăiesc, din fericire, la trilioane de kilometri de mine.