MIC DE TOT.

New York, 24 ianuarie.

MĂ MIRĂ TOTDEAUNA şi mă supără – ca reprezentant al acestei specii – să văd cu cât de puţin se mulţumesc oamenii. În fiecare moment vorbesc de grandoare – The biggest în the world – şi pe urmă descoperi că ceea ce li se pare imens este cine ştie ce lucru mărunt. Le lipseşte absolut cu totul simţul giganticului. Vorbesc ca nişte Samsoni şi se poartă ca Tom Degeţelul.

O statuie înaltă de şaizeci de metri este, în ochii lor, un colos; o casă de o sută cincizeci de metri, o sfidare către cer; un pod lung de o mie de metri, un triumfal geniului omenesc; un turn de trei sute o minune unică! Un oraş în care trăiesc şase sau şapte milioane de oameni – adică de o sută de ori mai gol decât unele furnicare – le face impresia unei metropole enorme şi un popor de o sută de milioane li se pare nesfârşit. N-ai putea să vezi nişte oameni mai mizerabili stând în extaz înaintea unei lucrări făcute de nişte antreprenori mai meschini. Când m-am găsit prima dată la picioarele Turnului Eiffel, n-am putut face altceva decât să râd. Această ridicolă colivie de fier ruginit, care pare jucăria unui inginer părăsit pe malul unui râuleţ, e în adevăr cea mai înaltă construcţie din lume? Îţi vine să te ruşinezi că eşti om şi că te-ai născut în acest secol.

Se zice că Sfântul Petru din Roma e cea mai mare biserică din lume; şi cel puţin are, ca vestibul, o piaţă care ar putea fi modelul redus pentru realizarea unora din visurile mele. Dar dacă cineva intră în naos, rămâne dezamăgit: asta-i tot? Câţiva paşi şi ai ajuns sub cupolă; nu vreau să spun că e urâtă, deoarece toţi specialiştii în arhitectură o admiră, dar dimensiunile sunt absolut meschine. Dacă împăratul lumii – care într-o zi sau alta ar reuni sub domnia lui micile provincii numite astăzi regate şi provincii – şi-ar clădi un palat demn de el, o cupolă ca aceea a lui Michel Angelo ar putea cel mult să fie bolta unei intrări de serviciu. Cât despre Coloseu, îmi închipui că ar fi o curticică de trecere spre bucătării.

Poate că babilonienii şi egiptenii aveau, ceva mai mult decât noi, imaginaţia grandiosului, deşi e drept că nu trebuie să ne încredem în ruine, care pot să ne înşele. Dar oamenii moderni – care au mijloace şi mecanisme atât de superioare celor vechi – ar trebui să meargă mult mai departe şi să nu rămână cu gura căscată în faţa meschinelor încercări ale arhitecţilor noştri micromani.

Nimeni n-are o imaginaţi demnă de calitatea noastră de stăpânitori ai lumii. S-ar putea, de exemplu, începe iar Turnul Babel, părăsit acum câteva mii de ani, din cauza unor superstiţii grosolane. Un turn enorm, de o mie de metri, care ar trece dincolo de zona norilor şi ar permite să zăreşti un stat întreg la picioarele lui, n-ar fi o întreprindere imposibilă pentru constructorii noştri.

Sunt aproape patru secole de când Michelangelo a avut o idee în adevăr demnă de un om: aceea de a ciopli un munte şi de a face din el o statuie. Nimeni nu l-a ascultat, nici nu l-a ajutat, dar eu susţin că această lucrare, deşi n-a fost niciodată executată, este adevărata capodoperă a lui Buonarroti. În Alpii Apuani există încă un munte de marmoră, foarte potrivit pentru un asemenea proiect.

Cine s-ar gândi oare să construiască un pod cu adevărat demn de puterea omenească: adică între Europa şi America? Tehnicienii pe care i-am întrebat consideră că s-ar putea realiza: este vorba numai de bani, de timp – şi de curaj. Dar contemporanii mei sunt de o timiditate dezgustătoare. O stradă imperială, largă de două sute de metri, lungă de două sute de kilometri, mărginită de mii de statui colosale ale celor mai mari genii din lume, care ar străbate o adevărată metropola de cel puţin treizeci de milioane de locuitori, ar părea un vis absurd acestor pigmei resemnaţi.

Le e de ajuns să admire vapoarele lungi de două sau trei sute de metri, care transportă încet, peste mări, câteva mii de oameni. Dar vapoarele pe măsura timpurilor noastre ar trebui să fie adevărate insule, cu grădini plantate în pământ adevărat, cu străzi şi palate şi destinate nu numai să facă naveta între continente, ci să facă posibilă o fugă durabilă departe de orice continent. Vapoarele de azi nu sunt decât nişte bărci mari cu vapori, care după un secol vor face aceeaşi impresie pe care ne-o fac nouă diligentele de acum un secol.

Pentru moment, numai cuvintele sunt mai mult sau mai puţin de titani, dar operele noastre sunt creaţii de furnici şi de cârtiţe. Deocamdată termitele pot să ne dea lecţii de măreţie. Omul modern, cu toată îngâmfarea lui, gândeşte ca Guliver şi nu bagă de seamă că trăieşte la nivelul unui liliputan.