SIMULACRU DE CRIMĂ.

New-Parthenon, 23 iunie.

INSTINCTUL OMUCIDERII a fost puternic în mine din prima adolescenţă. Ideea de a face să amuţească pentru vecie unele voci care mă indispuneau, de a ascunde la o adâncime de un metru sub pământ o figură pe care nu puteam s-o sufăr, m-a ispitit totdeauna. Dar vedeam că în civilizaţia occidentală asasinatul în mic e rău văzut; această ocupaţie salutară nu e, în adevăr, decât apanajul drojdiei populaţiei. Îndată ce începui să citesc cărţi de istorie, eroii mei fură Tamerlan, cu piramidele sale de cranii, Irod cu masacrele sale în masă, Caligula cu sărbătorile zilnice de execuţii.

Dacă cel puţin m-aş fi născut în vremurile în care orice proprietar avea drept de viaţă şi de moarte asupra femeilor, fiilor şi sclavilor săi! Atunci un om cinstit putea să-si satisfacă această poftă – naturală la specia noastră – fără remuşcări şi fără teama de represalii legale. Şi poate că acela care suprimase pe unul dintre ai săi devenea mai uman şi mai generos pentru cei rămaşi.

Astăzi, nu există decât războiul. Dar în război omuciderea este anonimă – şi nu vezi decât rareori efectul propriei tale opere. Şi pe urmă, nu ai putinţa de a alege şi unde lipseşte alegerea, lipseşte şi satisfacţia. Ai lua de nevastă o femeie trasă la sorţi? N-am putut să mă duc la război şi-am rezistat totdeauna ispitelor. Totuşi, am pus să-mi confecţioneze păpuşi de piele colorată şi îmbrăcăminte ca pentru nişte oameni adevăraţi. Sunt copii perfecte ale duşmanilor mei, ale oamenilor care-mi sunt odioşi. În cavitatea lor internă, în punctele vitale, conţin săculeţe pline cu un lichid roşu.

Din când în când, dacă îmi vine poftă, pun să le aşeze, drepte, printre arborii parcului meu. Şi plimbându-mă, îndată ce zăresc unul, trag şi cade pe spate, iar un val de sânge cald curge din rană.

Este o bună distracţie şi poate un mijloc salvator de a mă descărca. Dar nu e acelaşi lucru: îmi lipseşte strigătul, sensul ireparabilului, al autenticului. Nu, nu e acelaşi lucru.