ÎMPOTRIVA CERULUI.

Saint Montz, 2 august.

CERUL MA PLICTISEŞTE în unele momente, dar adeseori mă face să sufăr. Şi atunci, neputând să mă răzbun, nici să-l jignesc, nu mai pot nici să-l privesc. Mă simt frate cu sciţii care aruncau cu săgeţile în soare şi în nori. Într-un cuvânt, ca să fiu sincer cel puţin cu mine urăsc cerul şi cu cea mai rea specie de ură: ura neputincioasă.

Aceasta nu înseamnă că iubesc prea mult pământul. Pământul e strâmt, murdar, monoton şi populat, mai mult decât ar trebui, de o mocirlă vorbitoare, care îl desfigurează şi îl face şi mai respingător.

Dar aici cel puţin ne simţim la noi acasă, stăpâni să facem şi să desfacem, să ne mişcăm după placul nostru. Pământul trebuie câteodată să ne asculte. Reuşim să-l domesticim, ici şi colo, cum vrem: să semănăm grâu acolo unde erau mlaştini şi pietre, să creăm fluvii artificiale, să dărâmăm munţii, să despărţim continentele.

Dar cerul e depărtat, neschimbător, ostil. Asupra cerului nu avem nici o putere. Chiar şi straturile joase ale atmosferei sunt independente de domeniul nostru. Trebuie să suportăm vântul, să aşteptăm bunul plac al ploilor, să suferim săptămâni şi luni întregi soarele arzător. Nu putem face nimic împotriva furtunilor; cel mult din când în când reuşim să atragem câte un fulger.

Nici balonul, nici aeroplanul n-au micşorat neputinţa noastră împotriva cerului. Putem să alergăm în aer, dar suntem tot în voia uraganelor, a vârtejurilor, a ceţei. Şi numai cu mare greutate reuşim să ne înălţăm până la cinci sau şase mii de metri: totdeauna mai puţin decât munţii cei mai înalţi.

Dar ceea ce urăsc mai cu putere este cerul superior, firmamentul. Suport încă, pentru utilitatea sa, soarele, această brută cu faţa de foc ciupită de vărsat – dar noaptea, stelele! Infinitul nu mă înspăimântă – ci mă dezgustă şi mă descurajează. Pentru a mă face să simt umilinţei micimii mele, era de ajuns pământul. Sfidarea cerului înstelat e nemăsurată, arogantă, ruşinoasă. Ce au de a face cu mine acele milioane de sori care apar ochilor mei ca nişte atomi rătăcitori de lumină electrică? Ce vor de la mine? La ce-mi servesc? De ce se întorc în fiecare seară aceste flăcări milenare, să insulte scurtimea zilelor mele în acest colţ întunecat? Cerul e o injurie perpetuă şi insuportabilă. Stelele nu mă cunosc şi eu nu voi putea niciodată să fac nimic cu ele sau împotriva lor. Când am aflat câte mii de ani lumină le despart de mine şi câte secole trebuiesc luminii lor să ajungă până la pământ, n-am făcut altceva decât am dat mâniei mele o formă aritmetică.

Simt cerul ca ceva străin, îndepărtat, deci duşman. Cometele care îşi târăsc coada în infinit, fără scop raţional, nu-mi spun nimic ca să mă consoleze. Nebuloasele, aceste grămezi încurcate de praf cosmic, mă exasperează, ca toate lucrurile informe şi neisprăvite. Cât despre planete şi sateliţi, aceşti linguşitori stinşi, care se învârtesc în horă, să capete de pomană puţină lumină, îmi fac silă şi ruşine.

Nu înţeleg pe astronomi. Cum se face că niciunul din ei nu înnebuneşte şi nu se sinucide? Îmi închipui că sunt oameni fără fantezie şi demnitate, incapabili să simtă insulta permanentă a constelaţiilor refugiate în adâncul pustiului spaţiului. Măsurând şi calculând îşi fac poate iluzia că stăpânesc cerul sau că sunt cel puţin admişi ca oaspeţi.

Dar înaintea acestui vârtej împrăştiat de focuri călătoare, omul adevărat nu poate să simtă decât mânie sau teroare.

Cerul are influenţă asupra mea şi eu nu voi putea niciodată să am vreuna asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjoseşte; dacă îl ignor, mă pedepseşte. Are viaţa lui, misterioasă şi solemnă, pe care nu reuşesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Îmi inspiră, împotriva voinţei mele, gânduri dureroase, care-mi fac rău, mă deprimă şi-mi iau curajul de a trăi.

De aceea, prefer să nu-l văd. Îmi plac regiunile şi anotimpurile în care cerul e mereu acoperit, în care noaptea e mută şi completă şi te simţi sub un acoperiş apropiat de ceaţa familiară.

Invidiez pe locuitorii de pe Venus, fiindcă, după cât se spune, planeta lor este aproape întotdeauna înconjurată de vapori. Ei sunt scutiţi de vederea fastului enervant al constelaţiilor inutile şi a acelei odioase Căi Lactee, care străbate firmamentul ca un fluviu de dispreţ fosforescent.

Poeţii, idioţi ca şi copiii, se extaziază la vederea luminiţelor rătăcitoare în infinit. Pentru mine, care nu sunt – din fericire sau din nenorocire – nici versificator, nici mistic, cerul nu-i altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile.