DUCELE HERMOSILLA DE SALVATIERRA.

Burgos, 13 aprilie.

AM GĂSIT un spaniol mult mai original decât Ramon. N-a scris nimic şi nu va scrie niciodată, dar nu înţeleg de ce nimeni n-a scris despre el.

Este Ducele Almagro Hermosilla de Salvatierra, ultimul descendent al uneia din cele mai glorioase familii din vechea Castilie. Am venit la Burgos să văd mormântul lui Cid Campeador şi datorez bătrânului condotier cunoştinţa mea cu ducele. Mă aflam în biserica San Pedro de Cardena, în faţa monumentului pe care generalul francez Thiebault l-a construit în 1808, în cinstea marelui duşman al maurilor, când zării, îngenuncheat la picioarele mormântului, un bătrân îmbrăcat în negru, care părea că se roagă, cu capul ascuns în mâini. Când se ridică, îi văzui faţa mai albă decât lumânările care ardeau pe altarul din apropiere. Era de statură mică, dar bine proporţionat şi înălţat prin acea demnitate naturală, pe care n-o întâlneşti decât aici.

Văzându-mă în contemplare în faţa mormântului, se opri să se uite la mine şi, în sfârşit, se apropie.

— Şi domnia-voastră sunteţi credincios cultului lui Rui Diaz de Bivar al nostru?

Îi explicai că sunt străin şi că venisem aici numai după sfatul călăuzei. Păru dezamăgit şi puţin întristat, dar îndată se însenină.

— Am rămas singurul care-mi amintesc de ziua morţii sale. În fiecare an vin aici să mă închin amintirii lui. Eu mă trag din unul din tovarăşii de arme ai Cid-ului. Şi cred că a fost demn de a fi venerat. Ştiţi că Filip al II-lea, cel mai mare dintre regi, a intervenit la Roma, să fie trecut între sfinţi?

Ieşirăm împreună din biserică. Ducele Hermosilla de Salvatierra cunoaşte Burgos mai bine decât oricare arheolog. Fiecare piatră este pentru el o fiinţă vie, un capitol de istorie.

— Dar nu veţi putea spune că aţi văzut Burgos, reluă el, dacă nu vizitaţi palatul meu. Nu primesc niciodată pe nimeni, dar cum ne-am văzut în faţa mormântului lui Cid chiar în ziua aniversării sale – Dumnezeu să-l odihnească în gloria Sa!

— Voi face o excepţie pentru domnia-voastră. Vă aştept mâine, după-amiază.

Întors la hotel, cerui informaţii despre Duce. Toţi s-au mirat mult că a vorbit cu mine.

— Nu stă de vorbă cu nimeni, îmi spuse intendentul şi vine rareori la Burgos. E foarte bogat şi are palate în aproape toate oraşele din Spania. Fiecare palat are culoarea şi ciudăţeniile sale. La Avila are Palatul Negru, în care toate mobilele şi tapetele sunt în doliu şi unde îşi petrece, de obicei, postul Paştilor. La Toledo are Palatul Verde, al cărui interior este acoperit în întregime cu faianţă arabă, aşezată în aşa fel, că fiecare cameră seamănă cu o pergolă, cu o pădure, cu o livadă. La Sevilla posedă Palatul Roşu, în care fiecare sală e împodobită cu picturi reprezentând diferitele părţi ale Infernului. Acolo locuia, când era tânăr, în tovărăşia a patru sau cinci toreros vestiţi. La Madrid, toţi cunosc celebrul său palat de Aur, care a costat douăzeci de milioane de reales pe unul din strămoşii lui. Nu-l deschide decât pentru a-l primi pe rege. Aici, la Burgos, veţi vedea Palatul Gol, cea mai veche casă a familiei.

Ceea ce e ciudat, este că fiecare din aceste palate adăposteşte totdeauna un mare număr de servitori, de la portar până la bucătar, ca şi când stăpânul lor ar locui mereu acolo. Fiecare intendent are ordin să se îngrijească a pregăti în fiecare zi prânzul şi cina, ca şi când Ducele ar fi prezent. La Avila, la Toledo, la Madrid, la Sevilla, la Burgos, de două ori pe zi masa e aşezată bogat şi servitorii aduc mâncărurile fumegânde înaintea marelui fotoliu ducal, pe care nu stă nimeni. Seara, se aprind candelabrele şi valeţii aşteaptă tăcuţi pe stăpânul lor nevăzut. Câteodată, Ducele stă departe de Spania ani întregi şi în unele palate a fost văzut de două sau de trei ori. de când este şeful familiei. Dar ordinul este respectat peste tot: în fiecare zi, bucătarii săi pregătesc, în diferite oraşe, cele cinci prânzuri şi cele cinci cine. Dacă Ducele nu soseşte – şi el nu apare aproape niciodată – servitorii aşteaptă o oră, apoi mănâncă împreună ceea ce era destinat stăpânului. Fantezie de lunatec fără copii, care nu ştie cum să-si cheltuiască milioanele. Pe de altă parte, n-a vrut să aibă în jurul său nici o invenţie modernă. În palatele sale nu există lumină electrică, nici telefon; când călătoreşte, nu întrebuinţează nici trenul, nici automobilul, ci trăsuri monumentale, trase de patru catâri şi urmate de servitori călare, înarmaţi. Nimeni nu se miră: toată Spania ştie că este un nebun.

Palavrele lui Jose măriră curiozitatea mea de a pătrunde în vizuina bătrânului maniac. În ziua următoare, la ora trei, trăgeam de inelul masiv de fier forjat, care se afla în mijlocul portalului Palatului Gol. Un om îmbrăcat ca în vremea de demult, cu un costum care-mi aminti de costumele din portretele lui Tizian, veni să-mi deschidă şi mă conduse pe o scară care se învârtea în jurul unui vast patio.

Intrai într-o sală foarte lungă, abia luminată de trei ferestre, unde nu se vedea nici o mobilă, nici chiar un scaun. De o parte şi de alta a uşii, două armuri medievale, complete, cu viziera trasă. Omul îmi spuse să aştept şi dispăru. Puţin după aceea, fără să-mi dau seama de unde a apărut, văzui lângă mine pe palidul Duce.

— Îmi pare rău, zise el, că nu vă pot invita să şedeţi, dar casa aceasta nu e a mea: este locuinţa strămoşilor mei. Poftiţi!

Intrarăm în altă cameră, aproape întunecoasă, care mi s-a părut, la început, plină de lume.

— Nu vă speriaţi, murmură Ducele, nu este nimeni aici.

Şi spunând acestea, îşi făcu cruce.

Mă uitai împrejur: poate să fi fost vreo zece personaje, atât bărbaţi, cât şi femei, îmbrăcate după moda aceea ciudată, care se vede numai în operele lui Verdi şi ale lui Meyerbeer. Oamenii erau acoperiţi cu platoşe şi jampiere şi şedeau mândri, în picioare; femeile pe jumătate înăbuşite sub voalurile şi fustele lor de brocart, şedeau pe scaune de lemn, cu rezemătoare înaltă. Figurile erau descoperite şi aveau culoarea şi nemişcarea spectrală a figurilor de ceară.

— Unul din strămoşii mei din secolul al XV-lea a avut această idee, reluă Ducele. Familia nu trebuie să uite pe niciunul din membrii săi. Mormintele, împrăştiate prin biserici, ne ascund aspectul morţilor; portretele, cum se întâmplă de obicei, nu dau destul impresia realităţii. Din vremea lui Gomez al IV-lea, din 1423, s-a luat masca în ceară a fiecărui defunct, spre a păstra în cursul secolelor trăsăturile sale adevărate şi un manechin de aceleaşi proporţii a fost îmbrăcat cu aceleaşi haine pe care le purtase în ultimul timp modelul său. În sfârşit, fiecăruia dintre strămoşii mei i s-a făcut un dublu pe cât se poate de asemănător cu înfăţişarea pe care o avea în viaţă. După un interval de cinci secole, familia noastră, deşi e despărţită în timp, e mereu reunită, cel puţin în spaţiu. Unul singur lipseşte: ducele Sanchez al VII-lea, care în secolul al XVIII-lea a trăit aproape mereu la Paris şi a vrut să se sustragă, ca un afrancesado ce era, poruncii bunicilor.

Trecurăm în altă sală şi apoi încă în alta. Pe măsură ce înaintam, vestmintele se schimbau, dar pe figurile nemişcate se recunoşteau trăsăturile primelor fizionomii. Erau Granzi de Spania, îmbrăcaţi sever în negru, cu coliere lungi de aur pe piept; stareţe carmelite, care strângeau în mâinile înmănuşate mari mătănii de pietre scumpe; adolescenţi slabi, ale căror figuri palide de ceară se aplecau peste gulerele de dantelă; generali cu tunici fastuoase, garnisite cu argint, care se rezemau pe garda cizelată a unei spade de ceremonie; fete cam grase, ale căror busturi se ridicau din nişte enorme jupe de mătase roşie, brodate cu perle; personaje foarte bătrâne, încovoiate şi ghemuite în mantale grele de blană. În ultima sală apăreau primele jobenuri, mantiile romantice, pantaloni ca o trompă de elefant şi doamnele erau aşezate pe clopote gigantice de crinolină.

— Nici o altă familie din lume n-a avut o asemenea idee, continuă Ducele. Salvatierra sunt cei dintâi, nu numai în război, dar şi în ce priveşte cultul morţilor. Eu sunt niciodată singur. E de ajuns să mă întorc în aceste săli ca să mă găsesc în mijlocul alor mei, chiar şi a acelora pe care nu i-am cunoscut. Celelalte familii se mulţumesc cu miniaturi care se pierd, cu picturi care crapă şi se înnegresc; aici găsiţi imaginea fidelă a vieţii. Între aceste ziduri cinci sute de ani de viaţă păstrată în mod vizibil, se întovărăşesc.

În adevăr, multe din aceste măşti livide, deformate de căldură şi de vreme, deveniseră şi mai înspăimântătoare. Unele guri strâmbe păreau că rânjesc în spatele Ducelui. Ochii de sticlă, între smocurile perucilor mâncate de molii, deveniseră chiorâşi, contemplând de secole neantul. Unele nasuri dispăruseră, unele urechi se stricaseră sau căzuseră. Veştmintele, aproape toate foarte frumoase, erau acoperite de praf şi găurite de molii. Ducele părea că nu observă nimic. Din când în când se oprea înaintea uneia din aceste păpuşi.

— Acesta a fost marele Inchizitor al Spaniei în 1625. Şapte mii de condamnaţi, dintre care mai mult de o mie pe rug. Acesta a fost Comandor de Santiago, prieten cu vestitul Tenorio. A fost ucis în duel. Această călugăriţă a cunoscut pe celebrul Calderon de la Barca, şi, înainte de a intra în mănăstire, a scris autos sacramentales… Celălalt a fost vicerege în Peru; istoricii, întotdeauna răutăcioşi, spun că a fost un iubitor de sânge. Calomnii: a trebuit să înăbuşe două revoluţii contra regelui şi dacă au fost spânzuraţi mai mult de trei mii de rebeli, nu a fost vina lui, ci a tribunalelor…

Eu însă nu mai eram atent. Toate acele figuri, care voiau să pară vii, mai îngrozitoare decât morţii, care se strângeau în jurul meu, pe care trebuia să le ating, spre a trece printre ele, atât erau de îngrămădite, sfârşiră prin a-mi da nu atât teamă, dar un fel de dezgust copleşitor, care-mi tăia respiraţia. Ferestrele erau închise, lumina era neîndestulătoare şi aerul închis, mirosind a camfor şi a istorie putredă.

— Un singur gând mă îndurerează, zicea Ducele, în timp ce mă întovărăşea în vestibul. Sunt cel din urmă din familie: cine se va gândi să mă aşeze în tovărăşia morţilor mei? Şi ce sfârşit vor avea, după dispariţia mea, aceste vedenii venerabile ale uneia din cele mai vechi familii din Castilia? Sau o revoluţie a plebei ordinare ori o invazie a barbarilor va arunca la gunoi această adunare de personaje nobile, care timp de cinci secole au fost printre stăpânii pământului?

În acel moment, ochii mei văzură scara şi lumina din patio. Simţii din nou savoarea aerului, revăzui o bucată de cer. Ieşii din palatul Gol aproape alergând, după ce-am mulţumit în grabă Ducelui Almagro Hermosilla de Salvatierra. Sunt bucuros că l-am cunoscut şi că am vizitat necropola sa familiară, dar m-am hotărât sa plec din Burgos chiar în astă seară.